Tatuat

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV 

Fără să-i privească pe cei trei indivizi legați, cântări cu ochii minții lanțul din mâna dreaptă. Era un lanț bun. Își făcuse treaba de atâtea ori. Avea darul să nu pună întrebări și să-și asculte întru totul stăpânul. Smulgea bucăți de carne, smulgea țipete, smulgea răspunsuri. Nu-l interesau cei legați în colț. Nu le auzea gemetele, nici rugămințile pline de salivă și sânge.

Așeză gânditor lanțul pe tava din fața lui. Parcă nu avea chef de el astăzi. Se uită lung. Ciocan? Cheie fixă? Cuțit poate? Sau tija subțire de oțel? Avea timp să se hotărască. Șefu’ era un tip calm și nu se grăbea niciodată. Ordinele erau să îi țină speriați, “frăgeziți” un pic, dar cam atât. Deocamdată.

“Doamne, numai să nu fac pe mine!”. Victima din mijloc rosti o rugăciune scurtă. “Orice, dar numai asta nu. Ei, nu chiar orice... Mai am copii de crescut. Ăia cinci de-acasă, de lângă Mașa, cel al ăleia de apăruse din senin anul trecut și or mai fi și alții că om sunt!”.

Cam bănuia cine era cel din penumbră. Cam bănuia și de ce îi săltaseră. Tabla împărțirii le dăduse cu virgulă de-o vreme încoace și urmau să suporte consecințele. Era simplu cu Mafia. Dai procentul care e din ce în ce mai mare, îți vinzi și sufletul, ajungi să faci orice să mai ai o zi liniștită. Și dacă încerci să îi tragi în piept…

Lumina licări reflectându-se din fierătaniile de pe masă. Pe mâna mare, vânoasă, de sub mâneca suflecată se ițea un delfin. Negru. Cum, Doamne, Dumnezeule, reușise să iasă viu de acolo?

Colonia Penală nr. 6 din Instituția Guvernamentală a Penitanciarelor sau Închisoarea Delfinul Negru sau Închisoarea Canibalilor. Cea mai pizdoasă dintre pușcăriile Imperiului Rus. Federație ar zice unii, Ha Ha ar răspunde rușii. Naivități. 

Și, totuși, există și oameni care apucă să își ducă pedeapsa până la capăt? Cum scapi de acolo? Un lucru este cert. Nu vei ieși niciodată la fel cum ai intrat. Reeducare? O glumă bună. Ies doar morți și diavoli. Atât.

***

- Olya, vin-aici! A ajuns unchiu’. Vino! Ai cadou. Ce ți-o mai fi adus de data aceasta? Prea mi-o răsfeți, zău.

Păpușica roz numai tull și pufuri nu avea mai mult de cinci ani. Zulufii blonzi păpădie îi fuseseră domoliți în două cozi împletite. Zâmbea știrb, dar dulce ca acadeaua ce îi albăstrise limba.

- Vin’ de-l pupă pe unchiu'! Ai învățat vreo poezie?

Își drese vocea mică și își îndreaptă rochița de sub care i se ițeau genunchii juliți. Cine-a mai pomenit copil cuminte și babă frumoasă?

Prin fânețe foșnitoare 

Șade greierul la umbră,

Vântul caută răcoare,

Nici furnica nu mai umblă…

- Ăăă… mai departe nu mai știu.

- Bravo!

Bat amândoi din palme într-o fericire trăită ca două suflete gemene. Al ei mic și blond, al lui tăbăcit.

- O lași la călușei?

- Nu am timp să merg cu voi, dar puteți merge. Pun de-un ceai acum sau când vă întoarceți?

Preocupată, își aprinde o țigară lungă, subțire și trage din ea cu poftă.

- Ziceai că te-ai lăsat.

- Cinci pe zi maxim nu contează. Așa am citit.

Bărbatul oftă și dădu dojenitor din cap. Renunțase demult să mai insiste. Nu mai era surioara cea mică și ascultătoare. Demult.

- Bem când mă întorc un ceai și mai vorbim.

- Ho, nu mai țopăi și las-o pe mamă-ta să te îmbrace că-i cam răcoare azi pe-afară. Nu te iau în spinare dacă nu îți pui geaca.

Femeia palidă palmă discret plicul pe care i-l strecurase și se strânse mai bine la capot. Cât îi vor ajunge? Suficient până la următorul plic. O vreme o vor ține în casă. Dacă ar prinde-o că face trotuarul din nou, bine nu i-ar fi. Oftă amar și le zâmbi din ușă:

- Să fiți cuminți! Aveți grijă cum traversați strada!

***

- Ce mi-ai adus?

- Un zmeu.

- Din cei urâți? De ce?!?

- Nu, prostuțo, din cei din carton vopsit să îl ridicăm în parc dacă tot pare bun vântul.

Nu erau mulți oameni în parc la ora aceea. Nici vremea, nici vremurile nu erau dintre cele mai potrivite. Se lăsă mânat spre călușei de bulgărele de energie roz ce i se agita cu nerăbdare pe umeri. O așeză cu grijă pe-un inorog.

- Să te ții bine că nu vreau să am probleme cu mamă-ta!

O pupă pe frunte și se întoarse să plătească.

- Trei ture ca de obicei?

- Trei să fie! De toți banii.

Îi dădu bancnota soioasă. Trei ture și-un ciubuc generos pentru el, moșul cel cocoșat de ani și griji care altfel nu ar fi pornit mașinăria pentru mai puțin de trei copii. Se așeză pe băncuță zâmbindu-i la fiecare trecere.

Mânuța mică i se strecură în pumnul mare.

- Îmi iei vată? De-aia bună colorată!

Își rătăci privirile urmărind fuioarele de zahăr ce se așterneau pe băț. Trase adânc aer în piept. Cât de puțin îi trebuie unui om ca să se simtă fericit. Cât de puțin îi trebuie ca să se simtă iubit. Cât de puțin îi trebuie ca să conteze.

- Hai să ridicăm zmeul!

… îi ordonă mica domnișoară. Avea dreptate. Nu de-asta veniseră?

Fetița începu să aplaude fericită privind forma colorată ce făcea tumbe în bătaia vântului.

- Vezi? Pare liber, dar nu e. Nimeni nu-i cu adevărat liber pe lumea asta!

Capătul sforii era bine înfășurat pe pumn. O spusese cu voce tare? Nimeni… Scrâșni și eliberă brusc sfoara. Zmeul își luă avânt spre norii ce începuseră să se bulucească. Cea mică izbucni în lacrimi.

- De ce? Era al meu!

Chiar. De ce i-o fi dat drumul? Îi simțise în sfoară voința de libertate și nu se putuse abține. Măcar el să se ducă departe unde grijile erau o amintire palidă. Privi la mogâldeața roz si sufletul i se umplu de ceva ce nu simțise de multă vreme.

- Hai că mă dau și eu cu tine în roata mare!

Zulufii blonzi se scuturară indignați:

- Mi-e sete!

- Atunci să luăm niște cvas de la tonetă. Este una lângă intrarea de la Delfinariu.

- Delfini? Mergem la delfini? Iubesc delfinii! Iar ăla negru de pe brațul tău e așa drăguț…

SFÂRȘIT