Combinatul

O poveste de ANCA SUHOV 

Undeva, la capătul lumii, într-un orășel de provincie ce primise numele de municipiu, cumva, parcă doar pentru că altul mai răsărit nu era pe-o rază de vreo optzeci de kilometri, s-a construit un Combinat. Venea să se așeze bizar peste un pol secundar de niște mii de ani de locuire ce fusese șters aproape complet din mentalul colectiv. Orașul părea să se termine atunci înainte de primul lac, la Moară.

S-a așezat dumnealui, Combinatul, pe Dealul Taberei, acoperind cu platforme betonate orice urme ale taberei otomane, cea cu fortificații doar din pământ, dar croite după modelul sofisticat de tip Vauban.

În acest timp, ei, ai noștri, s-au făcut metalurgi. Așa erau vremurile, planificate. Orice pornire de ceva mare se simțea mai întâi în școli. De la liceul ce s-a ridicat odată cu mastodontul din spate și până la creșterea de locuri a secției de la Politehnică.

Apoi, la pachet cu primele șarje, am apărut și noi, copiii Combinatului. Eram mulți. Ne jucam printre blocurile nou construite fără grija mașinilor căci rari erau părinții care aveau așa ceva. Eram cei din Vest. Liceul Doi făcuse pasul în spate, devenind școala generală cu cele mai bune rezultate.

"Căci în Școala noastră 10 sunt doar elevi de nota 10!"

Așa răcneam din toți rărunchii pe scena Cântării României. Nu era decât parțial adevărat. Eram foarte foarte mulți și aveam profesorii fostului liceu. Așa că la olimpiade mergeam cu turma și, inevitabil, rupeam gura târgului. Eu eram la A. Adică acolo unde se adunau doar copii de ingineri și profesori, hai câte-un maistru mai isteț, așa din principiu. Ca să nu piardă pedagogii vremea și să lucreze doar pe "elite" selectate deja să fie viitorii intelectuali. Era corect? Nu știu. Clar este că era complet opus politicilor incluzive actuale. Și așa ajungeam câte 40-45 înghesuiți într-o clasă standard dintr-o școală standard, cu ultimele bănci sub hainele din cuier și primele lipite de catedră. Mulți și gălăgioși. Învățam pe trei schimburi asemenea părinților noștri, doar că noi nu aveam școala la dispoziție 24 din 24, ci doar de la 7 la 20. Așa că am simțit nu o dată gustul adrenalinei intrându-mi în sânge atunci când valul de elevi mă ridica de pe podea și nu mai aveam trepte sub picioare. Am învățat să supraviețuiesc fără a merge la baie șase ore de sila și de groaza de a atinge cu pantofii zeama de clor din băile mult subdimensionate și unisex. Din acest ultim punct de vedere, eram progresiști. Baia băieților avea să fie amenajată în celălalt capăt de coridor abia pe când eu mă apropiam de final de gimnaziu. Și oricum nu aveai timp pentru altceva decât propria migrație târând de geanta burdușită de cărți, caiete și culegeri în cele cinci minute de pauză ce despărțeau "orele" de patruzeci și cinci. Eram cei ce învățasem să scriem cu mănuși iarna la școală și să ne facem lecțiile pe întuneric. Din motiv de economii de energie.

Noi eram copiii Combinatului. Creșteam cu cheia de gât și mergeam la școală șapte zile pe săptămână. Șase la orele normale ce se succedau după complexe orare regizate algoritmic de profesorii de matematică. Ora de chimie în Laboratorul de Chimie, ora de fizică în cel de Fizică și așa mai departe. Orele fără laboratoare dedicate aparent aleator în clase anonime. Nicio clasă nu rămânea neocupată și nicio clasă nu avea clasa ei. Un fel de depersonalizare ce venea, parcă, dintr-un viitor comunist ideal. Eram mici piese într-un mare angrenaj. Duminica era zi de cercuri. Cercul de Matematică, Cercul de Chimie, Cercul de Română, dar și cel de Engleză sau cel de Informatică. Acolo prezența nu era obligatorie, ci, dimpotrivă, o mare cinste să fii acceptat să lucrezi de prin Gazete sau să faci cunoștință cu primul computer din viața ta.

Eram copiii Combinatului. Jucam șotron și v-ați ascunselea și citeam. Mult. Mult și la rând. Și cele obligatorii pentru școală, dar și tot ce altceva prindeam. Aveam o întreagă rețea de schimburi ce ne acoperea, cu sau fără ajutorul părinților din dotare, nevoia de cunoaștere și, mai ales, de aventură virtuală. Trăiam în cărți. Trăiam vieți paralele colorate și agitate cum rutina zilnică nu ne-ar fi permis.

Eram ai Combinatului. La epidemii ne aliniau să ne vaccineze cu Gamma Globulină. Cine stabilise, oare, că o relativă creștere a imunității individuale date de serul respectiv compensa și încă și mai mult pericolul de transmitere dat de acul refolosit? Medicamente? Doar cine nu a trăit anii aceia și-ar putea imagina că am fi avut mare lucru. Mamele noastre transformau măștile de protecție ale echipamentului de secție în tampoane artizanale. Vasele se spălau la bucătărie cu sodă. Dar eram fericiți. Pentru că eram copii. Și aveam părinți tineri și deștepți.

Erau Combinatul. Chiar ei erau. La muncă în salopetă și cască și bocanci speciali. Acasă... Șifonierul era mult încăpător spre aproape gol. Totul era fie de contrabandă, fie artizanal. Toate știau să împletească. Toți aveam o Tanti Pușcașu pricepută la croitorie.

Combinatul eram noi. Am crescut ascultându-i poveștile cu aliaje de eră spațială și cu accidente fatale. L-am văzut cu ochiii minții pe cel ce a supraviețuit căderii de la treizeci de metri pentru că avea cască și a rămas mai bondoc cu o șchioapă. L-am văzut și pe cel căruia i-a curs oala de turnare dezechilibrată pe picior. Și pe artificierul ce a intrat în cuptor să verifice de ce nu a explodat încărcătura curățare și a ieșit nevătămat, dar complet cărunt. Știu cât de maleabili devin stâlpii halei adunci când bubuie transformatorul.

Am fost noi Combinatul. Am privit fascinată șarja. Focul viu mi-a ars ochii. Și m-a marcat. Nu mi-aș fi putut imagina să fac altceva în viață. Mai întâi și-a luat-o colegul de birou al mamei mele. De la ea personal. Venisem la poartă singură, fără să mă fi știut nimeni decât câinii maidanului de alături. Traversasem calea ferată ce despărțea Orașul de Combinat ca urmând irezistibil Sirena. Ce nume potrivit! Asemenea și pentru Ulise și pentru noi, Combinatul. Apoi mi-a promis că nu voi apuca vreodată să dau examen la Politehnică și mai ales la la Metalurgie. Nu de alta, dar picioarele mele rupte de ea personal îmi vor sta în cale. A râs, dar am crezut-o că ar fi fost în stare. A venit '89 la vreme și silicoza nu a apucat să mi-o fure. Cancerul a fost mai rapid.

A fost odată Combinatul. Acum i-au mai rămas doar oasele de dinozaur comunist. Și noi. Cine mai suntem noi, copiii Combinatului?