De-a v-ați ascunselea
O poveste de ANCA și VASILE SUHOV
Tatăl meu mai mult decât al Umanității. Sunt special. Sunt singurul.
De ce nu mă bagă în seamă? Privește corul părând să asculte atent slujba. Eu știu că nu este chiar așa. Ochii i se mișcă dând comenzi implantului. De obicei folosește asemenea momente pentru a parcurge rapoartele ce îi vin în timp real din toate zările și de pe toate planetele Imperiului nostru.
Sunt singurul lui urmaș. Așa a decis. De ce nu îmi dă încă acces la tehnologia ce îl face pe el mai presus de ceilalți? O vreau! Am dreptul! Sunt singurul care am acest drept!
Răbdare! Trebuie să am răbdare. De unde? Plictiseală mare la slujba de azi. Mă legăn de pe-un picior pe altul și număr (a câta oară?) crucile integrate în pictura cupolei. Am obligația să particip. Ar trebui să ascult cu atenție, dar gândurile îmi fug aiurea.
Oare m-a auzit cineva căscând? Pare că nu. Toți sunt fascinați de vocea îngerească a noii adiții în cor. Bălai, subțirel, mărunțel, fiul cel mic al prietenului de jucat golf al tatei.
Născut aproape la fel de privilegiat ca și el, dar crescut cu obligații și pregătit pentru a servi. Selectat spre perfecțiune în eprubetele laboratoarelor de propagare a calităților dorite de Țar. Acesta era micuțul ce devenise efemera vedetă a slujbei de duminică. Luna viitoare va fi, cel mai probabil, un altul. Poate cu voce mai cristalină, poate cu ochi mai albaștri. Dar acum era momentul lui.
Merg și, pe final de ceremonial, îl trag de mânecă:
- Hai să îți arăt ceva! Știi de-a v-ați ascunselea?
Fug de-a lungul coridoarelor pustiite de venirea mea. Nu-mi stă nimeni în cale. Sunt pline de tablouri plicticoase de tot felul de maeștri cu care îmi împuie profesorii capul. Au fost încremenite în timp sub câmpuri de forță ce împiedică prezentul să împieteze asupra momentului maxim de măreție.
Stânga, dreapta, stânga… M-o mai fi urmărind? Mă ascund într-o nișă. Vine.
- Bau!
***
M-am speriat. Sperietură bună, de joacă de copii. Nimic adevărat. Pericolele ce nu-s puține în Univers sunt departe.
Sunt unul dintre privilegiații soartei. Cresc fericit și fără alte griji decât temele primite la școală. Am profesori buni mult potențial. Nu pentru vreo știință. Nu pentru a conduce. Sunt frumos și plăcut. Cresc pentru a-i face pe ceilalți să se simtă confortabil în prezența mea. Nimic rău nu mi se poate întâmpla.
Azi am noroc. Fiul mi-a dat atenție. L-am urmat fără ezitare și fără să mă împiedic în goana veselă printre urne funerare și statui de foști Împărați de care nimeni nu-și mai aduce aminte.
Mi-e bine.
- Bau!
***
Nu ar trebui să fim aici. Liniște! Vine Tata! Ascunde-te!
Îl trag după mine. Nu-i prima dată când mă joc de-a v-ați ascunselea. De fapt, adevărata ascundere este de ei, de cei mari. Premiul? Uneori mai afli câte ceva. De obicei nu mare lucru. Dar mai știi… Câteodată poate fi interesant.
Nu-i Tata de data aceasta. Doar doi generali de-ai lui. Din cei tineri, la început de carieră, dornici de a fi remarcați. Chiar mai bine. Sunt genul care vorbesc mai mult decât ar trebui. Poate fi o ocazie de a afla ceva interesant.
- Șșș… fă liniște. Să vedem ce zic ăștia.
Ochii albaștri mă privesc rotunzi. Nu înțelege, dar mă ascultă. Este bine crescut.
- Am mână liberă să fac curat! spune plin de entuziasm cel mai tânăr dintre militari. Aurora e plină de eretici care ridică vocea deschis împotriva Împăratului Țar și a noastră! Azi dimineață mi-au fost înmânate ordinele la Amiralitate! Îți dai seama, mână liberă să fac ce doresc! Problema e… că nu prea știu ce să fac. De-aia îți cer sfatul, Cornelius. Ai mai multe campanii și mai multă experiență ca mine. Am venit la tine ca la un frate, nu degeaba ne-am născut în aceeași cuvă!
Cornelius îl privește gânditor. Ceva îi spunea să îi tragă un șut în fund, dar oare era înțelept să facă asta? Numai de un rival mai tânăr și mai ambițios nu avea el nevoie la Palat. Până la urmă, din antichitate se spunea: “Prietenii să fie aproape de tine, dar dușmanii să îi ții lipiți de piele”. Se hotărî. Avea să fie sincer atât cât trebuia ba chiar și mai mult.
- Teodorius, mă bucur că mă întrebi pe mine mai întâi. Eu îți sunt prieten și sfatul meu vine din inimă. Ai grijă! “Mână liberă” în termeni militari înseamnă una, dar în politică înseamnă cu totul altceva. Hai să te întreb un lucru. Tu, până la urmă, pentru cine lupți? Pentru Terra, pentru Imperiu, pentru Țar, pentru umanitate, pentru binele general, pentru gloria ta, pentru avere și măriri? Pentru ce și pentru cine?
Tânărul rămase pe gânduri. Păi pentru el, normal. Pentru bani, influență și femei. Multe și frumoase. Cumva știa însă că nu e răspunsul corect.
- Pentru Imperiu și Umanitate?
Cornelius oftă neauzit.
- Pentru Sfântul Țar, Împăratul întregii Omeniri. Pentru Slava și Gloria lupți și îți verși sângele. Tot ceea ce faci pentru El faci. El are grijă de noi toți si ghidează cu mână de fier destinele noatre pentru propășirea tuturor. Tu, eu… suntem doar umbre ale lui, simple proiecții ale Divinei lui Voințe!
- …așa că vei merge pe Aurora, vei extermina câteva orașe mari cu termonucleare, să sufere nemernicii de radiații câteva generații apoi iar pe restul îi vei converti la Dreapta și Adevărata Credință! Nu-ți face griji, după demonstrația de forță, vor fi mai mult decât fericiți să îl slăvească pe Împăratul nostru! Ai grijă să filmezi tot, propaganda noastră va face un film pe cinste din pedepsirea Aurorei!
***
Aurora? Cum Aurora? Pentru ei doar una dintre miile planete imperiale. Pentru mine…
Pe obrajii îmbujorați de joacă lacrimi se rostogolesc din ochii prea albaștri pentru a fi fost făcuți pentru a plânge. Nu știa că poate simți o durere atât de profundă ca cea care îi apasă pieptul. Nu știa că poate fi afectat astfel de vorbe. Sau nu vorbele au fost de vină?
Pentru Imperiu și Umanitate!
Asta poate înțelege. Așa a fost crescut. Dar poate fi ceva pentru Țar și nu pentru Omenire, nu pentru fiecare om în parte? Este posibil așa ceva?
Aurora, planeta lui natală, acolo, undeva departe. Verde și albastră. Vie. Acoperită parțial de domurile așezărilor protejate, cu atmosferă controlată la parametri paradisiaci, populate de animale dispărute de prin alte lumi. Păuni și lebede, fluturi și șopârle zburătoare. Toate inofensive și toate decorative. Aurora, o lume dedicată frumuseții în toate formele ei create sau recreate de om.
De ce ar pedepsi cineva Aurora? Pentru ce păcate? Acolo era locul în care oricine putea spune orice, casă pentru toți exilații, pentru guri sparte, pentru tot felul de bufoni ai Curții ce găseau acolo adăpost confortabil cu doar două condiții: să nu treacă de la vorbe la fapte și să își ofere de bunăvoie bagajul genetic pentru a crește baza ce producea Împăratului supușii perfecți de care avea nevoie. Ca el. Era și el un rezultat experimental și încă unul de succes. Și mândru de el și de potențialul său de devenire.
Aurora?
***
Asta mai lipsea! Să înceapă să plângă mucosul ăsta cu ochi albaștri.
- Taci, mă, n-auzi?
- Dar…Aurora…
- Taci! Sunt fiul Împăratului și te pot trimite în pământ cu un semn! Taci!
Urlu la el ca un descreierat dar nu e de ajuns. Îl scutur violent și tace. Dar parcă nu mai este el. Ceva s-a stins în ochii albaștri. Sau s-a aprins? Nu-i primul meu tovarăș de joacă pierdut în comploturile din palat.
- Taci!
Tace. Tace? Cum de tace? Ceilalți nu au făcut-o până acum. Cu ceilalți a fost simplu. Sau dimpotrivă. Pe ceilalți i-am scăpat în armele mereu la îndemână ale gărzii fără să îi mai fi văzut vreodată. Ăsta tace. Știe să tacă. O specie cu adevărat rară.
- Șșș…
Am un nou prieten. Sau este primul? Singurul în mod sigur. Are o mare calitate. Tace. Dacă îl sperii bine. Tace chiar și atunci când vocea i se ridică asemenea celor de înger. Dincolo de cântec, el tace. Tace cum nu mulți știu să o facă. Tace asurzitor. Tace de te dor urechile de tăcere chiar și când nu este liniște.
- Să taci, da?
- Tac.
Și zilele trec peste noi. Zile frumoase. Zile însorite. Zile cântate și încântate. Oare ce s-o fi întâmplat cu Aurora? Nimic deosebit. Nimic special în mod sigur.
***
A fost odată ca niciodată o planetă ce poate că a purtat numele Aurora. Sau altul. O planetă pașnică și nevinovată.
A fost odată ca niciodată un tânăr general dornic să se afirme.
A fost odată ca niciodată…
Și așa nu doar o dată. Dacă ar fi fost doar o dată ar fi fost simplu și s-ar fi uitat. Doar că Aurora nu a fost o excepție. Și nici băiatul care a învățat să tacă.
Glasul neauzit al celor care au învățat să tacă a trezit în alții, în cei ce le oferiseră dragoste și speranță, în cei ce investiseră în ei educație, o furie răzvrătită împotriva însuși sistemului ce îi redusese la tăcere. Părinți și dascăli asemenea, se ridicaseră împotriva Imperiului și a Țarului.
Cum au reușit să construiască sau, poate, să facă rost prin alte mijloace de-un Crucișător capabil de Salt? Rămâne un mister.
Copilul cu ochi albaștri a crescut pe Navă. L-a cunoscut pe formidabilul Jianyu, copilul născut din gene umile, adică din părinți normali - ce oroare! - în mahalaua unui megalopolis terran fără nume. Jianyu cel care l-a învățat că prin Credință și Rugăciune poți transcende orice suferință. Apoi? Apoi a coborât pe Planetă. Alta decât cea pe care se născuse. Alta decât cea pe care aflase pentru prima dată cum este să plângi. Și cântase Cântările învățate celorlalți și ei îl urmaseră atunci când nimeni altul nu mai păruse a fi de urmat.
Pe Navă o cunoscuse pe ea, pe cea care urmă a-i fi alături Preoteasă. Împreună crescuseră Comunitatea și împreună îmbătrâniseră. Și împreună se jucaseră de-a v-ați ascunselea cu navele pe care el, vechiul lui prieten de joacă de atunci, de la începuturi, le tot trimitea aici, la capătul galaxiei.
Comments
Post a Comment