Amurgul zeilor

O poveste de VASILE SUHOV 

Se trezi brusc, transpirat și parcă mai obosit decât se culcase. Ticăitul uniform și sonor al ceasului deșteptător Ceaika, sdelano v CCCP îl ținuse parcă treaz toată noaptea. Sau poate vinovate erau încheieturile care îl dureau îngrozitor. Își frecă nervos genunchii descărnați înjurând în gând. Îl dureau picioarele, mâinile, mijlocul, ceafa. Toate. Întinse mâna după borcănașul cu alifie pe care i-l dăduse Baba Marea. Bătrâna, vraciul bun la toate al satului, îl consultase îndelung câteva zile în urmă, pipăindu-l peste tot. Oftase și mormăise câteva cuvinte nedeslușit. Apoi, fără să se uite la el, îi întinsese un borcănel curat plin cu o cremă gălbuie, groasă.

- Pune și freacă acolo unde te doare... dimineața! Și mai lasă băutura ălora care mai pot bea!

El îi întinse sticla de votcă ieftină și punga cu pește uscat, sperând că adusese suficient. Bătrâna se uită în doară la ofrande și dădu din cap vag mulțumită. Ieși din coliba de lut parcă un pic nelămurit, dar fără să se mire. Nimeni nu ieșea de la Baba Marea cu mintea limpede și știind clar ce avea de făcut. Ar fi fost prea simplu, nu? Prin copilărie auzise la școală de nu știu ce oracol grecesc care mai mult te băga în cețuri decât te lămurea. O fi vreo urmașă a ei.

Ieși afară în curte îmbrăcat doar în budigăii de Cooperativă. Fuseseră albaștri cândva. Azi erau albi de atâta spălat și clor, dar nu îl interesa asta. Cine să îl vadă? Oricum, stătea la marginea satului, vecini fiindu-i două babe surde, una alcoolică, iar cealaltă habotnică, toată ziua în rugăciuni. Seara se certau ca niște coțofene, dar el nu le mai auzea demult. Și, bineînțeles, chiar în spatele grădinii: Cimitirul. Locul care parcă de la o vreme îl chema cu glas de sirenă blondă cu sâni grei. Ar fi putut jura că în ceasurile negre de ianuarie, pe la miezul nopții, spirite cețoase se prelingeau pe la ușa lui promițându-i odihnă fără dureri, țigări americane și vodcă proaspătă și clară cât putea el să bea. Și pe Mașa, iubita lui nevastă, moartă atât de tânără. Moartă atât de demult că parcă toată existența ei fusese doar un vis frumos, venit în ultimele secunde ale unui somn chinuit. Își amintea că îi dăruise și doi băieți, parcă. Niciunul dintre ei nu îl mai căutase de ani de zile. Habar nu avea dacă trăiau sau nu, dacă aveau neveste sau nu, dacă avea nepoți sau nu.

Întunericul de afară îl primi ca o iubită tânără, caldă și afectuoasă. În depărtare luminile satului străpungeau ici-colo cerul nopții. Mai mult pe ghicite, se duse spre fântână și își scoase o găleată de apă rece. Se spălă atent, turnând apă din belșug, fără să bage în seamă răceala ei proaspătă. Rămase o clipă pe gânduri, înjurând mărunt. Doar îi spusese maștera, alifia după spălat, nu înainte. Ei, o să se mai ungă o dată în casă. Și așa nu părea să îl ajute prea mult. Intră în casă îmbrăcându-se cu gesturi molcome. Trecuse vremea când își trăgea salopeta grăbit căci trebuia să hrănească și orătăniile din ogradă. Avusese și porci, ba chiar și vite pe lângă păsăretul obișnuit în orice gospodărie. Îmbătrânise sau se plictisise să crească animale. Nici el nu știa prea clar. Pensia îi ajungea oricum să-și ducă zilele cu puțin. Ba chiar și de-o sticlă de trăscău îi mai rămânea când și când. Nu mai făcea nici țuică, nici vin de ceva vreme. Renunțase cam odată cu animalele la "confecționat băuturi artizanale" cum se spunea prin sat. Nu putea, însă, renunța la pescuit. Avea permis, avea barcă, avea clienți. Mulți cumpărau de la el știindu-l priceput cu sculele și iertător cu peștele mic. Nu se lăcomea, ce e drept, niciodată. Păstra numai exemplarele demne de a fi arătate și vândute. Alți pescari se bucurau la carașii cât palma sau știuculițele lungi de la vârful degetelor până la cot. Îi privea cu dispreț pe cei ce făceau asta râzând aspru de ei la cârciumă. De fapt, râdea de multă lume. Satul era mic, vorbele erau multe. Din anii de muncă pe care îi avea în spate îi cam știa pe toți, câte parale făcea fiecare și dacă e demn careva să fie salutat cu respect. Oricum, pe femei le trata cu condescendență obișnuit cu privirile aspre aruncate de "broboade" în spatele lui. Ah, chiar le știa pe toate... Niciuna nu se ridica nici la genunchii Mașei. Ce genunchi, la călcâie nu îi ajungeau. Erau rele toate și cu limba ascuțită, beau pe ascuns și își băteau copiii și bărbații. Cel mai al dracului neam de femeie, hahoalca amestecată cu lipoveancă. Nici sângele căzăcesc, picătura aia de nebunie venită cine știe cum prin nisipurile lor pustii, nu ajuta prea mult. Mașa fusese altceva, un înger blând rătăcit prin pădurile de stejari inundate de ape. Dumnezeu îl iubise când o cunoscuse pe Mașa. Dumnezeu îl urâse atunci când i-o luase.

Ieși în curte privind cimitirul din spatele casei. Știa exact unde e mormântul ei. Nu fusese niciodată acolo și nu va merge decât atunci când va muri. Surorile ei aveau grijă de crucea și locul ei de veșnică odihnă. Nu vorbea cu ele. Nici nu se uita spre casele lor când trecea prin sat. Le auzea blestemele, dar nu le mai băga în seamă. Își salută soția de la distanță și își trase cizmele în picioare. Nu mâncase. Va mânca pe baltă. Tot acolo își va bea și cafeaua pregătită cu o seară înainte și pusă bine într-un borcan cu capac ermetic. Așa făcea din tinerețe și nu vedea vreun motiv să-și schimbe obiceiurile. Nu avea plase de dus, le pusese cu o zi înainte. Azi era zi de recoltă. Ieși din curte și o luă agale spre Canal. Cutia verde de mască de gaze i se bălăngănea absentă la șold. Avea în ea o bucată de mămăligă rece, niște pește afumat și un briceag bun, primit de la niște marinari ruși pe care îi ajutase cândva să-și descâlcească un cablu de oțel de pe elicea navei. Buni băieți, bună votcă. Țigările le ținea la piept alături de un chibrit învelit cu grijă într-o pungă de plastic. Nu fuma mult, poate o țigară sau două și numai pe ape. Se salută scurt cu câțiva săteni. Unii îl priviră cu simpatie alții cu indiferență, ba chiar vreo doi cu ură. "Să mă pupați undeva" gândi acru. Erau doi ticăloși puși numai pe furtișaguri. Îi prinsese la el în hambar când încercau să îi fure niște crapi sărați puși uscați pentru iarnă. Scosese cuțitul pescăresc la ei, dar netrebnicii nu aveau curaj nici cât o găină. Fugiseră sărind peste gard ca niște campioni olimpici fiind siguri că nu îi va reclama nimeni. Nu așa se rezolvau treburile prin sat. Se mai uită o dată la derbedei și pipăi prin pânza genții briceagul militar masiv, cu lamă de 15 centimetri. Scuipă indiferent la picioarele lor și își văzu de drum. Într-un minut ajunse la barca lui, legată bine cu lanțuri și lacăte de o buturugă masivă. Se luminase deja de ziuă așa că stătu câteva minute privind-o atent. Era clar: ori o vinde, ori o repară. Nu voia nici una, nici alta. Și apoi, cine să cumpere o bărcuță obosită, mai obosită chiar decât el? O mângâie pipăind-o ca pe o iubită regăsită. Mai ținea, era sigur că va mai ține ceva vreme. Ducă-se pe pustii, o să o țină.

Vâslea neauzit prin stuf încercând să nu facă gălăgie. Era doar atâta păsăret în jur care își creștea urmașii și care nu trebuia deranjat... Salută cu mișcări ale capului niște pelicani care trecură planând pe deasupra lui. Se știa cu ei, cu colonia lor. Era undeva la vreun kilometru, pe un lac uriaș unde se putea ajunge doar pe niște canale periculos de înguste. Știau pelicanii de ce își creșteau copii acolo, nu erau proști. Câțiva chitici săgetară pe sub vâsle. Pesemne vreo coană știucă ieșise la micul dejun.

Nu era frig, deși se apropia septembrie. Chiar începuse să îi fie cald în tricoul jerpelit. Își coborâse și bretelele salopetei. Mână peste mână se mișcau vâslele, mână peste mână, mișcare repetată de milioane de ori, de la începutul și până la sfârșitul timpului. Apa era liniștită, neagră și calmă ca uleiul uitat în tigaie. Privi picăturile de apă care se întorceau de pe vâslă înapoi în matca lor. Le ghicea clipocitul, însă nu îl auzea. Soarele dimineții încremeni pe cer și la fel și vântul. Era o muscă prinsă în chihlimbar, o gâză la fel de importantă în fața timpului și a lui Dumnezeu. Se încruntă.

Era Pescuitul Miraculos. Hristos înmulțind pâinile și peștii. Toate plasele lui dădeau pe dinafară de crapi mustăcioși, știuci dolofane și somni maiestuoși și leneși. Ici, colo, rătăcit un biban cât piciorul lui. Nu văzuse niciodată așa bibani. Nu îi aruncă. Știa câteva lipovence tinere, proaspete mămici, care aveau nevoie de carne albă și bună ca să-și înțarce pruncii la pește. Și ce carne mai bună ca cea de biban, curățat și fiert bine cu un pic de sare, dezosat și trecut prin sită? Nu mai prididea de treabă într-o febră cum numai căutătorii de aur dintr-o Californie de povești trecuseră. Vedea numai pește mare și nobil, bani după bani, cum nu mai văzuse din tinerețe. Cutiile se umpluseră și dădeau pe de lături. Începu să umple și barca de la un capăt la altul gândind păcătos că poate i se termină norocul și poate pleca acasă. Ca un blestem binecuvântat, însă, totul mergea ca pe roate. Termină fără să simtă pic de oboseală undeva spre prânz. Nu mai avea loc să se miște de atâta pradă. Trase barca într-un păpuriș des, mâncă spasmodic apoi adormi într-un somn greu și fără vise. Totul încremeni în jurul lui.

Îl trezi o pală de vânt rece. Deschise ochii bănuitor. Soarele se ascunsese undeva, nici el nu știa unde. Înfrigurat își puse pe umeri bluza salopetei. O nouă pală de vânt trecu pe deasupra stufului. Ca palma unui îndrăgostit peste părul iubitei. Scutură din cap. Nu, nu se lăsa el păcălit. Bine nu va fi. Parcă dându-i dreptate următoarea pală de vânt fu de două, poate de trei ori mai puternică. Și rece ca nisipul înghețat. Știa ce se întâmplă. Era ultima furtună a verii. După ea apa va fi rece, soarele va dispărea din ce în ce mai des și frunzele pădurii se vor îngălbeni brusc. Rahat. Își aprinse o țigară și începu să gândească febril. Putea să o ia pe scurtături. Dar asta însemna că trebuie să treacă fix prin lacul Nebunului. Care nu se numea așa degeaba. Trebuia să fii sărit de pe doage să o iei pe el prin furtună, fiind vestite valurile de doi, trei metri care te loveau de nicăieri. Să stea pe plaur, Dumnezeu cu mila. Apă, stuf și papură. Nici un metru pătrat de pământ stabil. Și cine știe cât va dura totul. Între el și sat nu era nici un punct stabil. Ori rămânea aici, ori va trage tare să ajungă acasă. Privi cerul, își privi barca plină de pește, își privi brațele scheletice, piele și os. Hai că poate să scape. Ca din pușcă, începu să vâslească blestemând ziua asta atât de norocoasă. Că una e să mergi cu barca goală și alta cu ea plină de pradă.

Fix pe mijlocul lacului se opri câteva secunde. Valurile erau deja de vreun metru, dar barca grea se descurca onorabil. Nu înfruntau împreună prima furtună. Drept că era mult mai tânăr și mai puternic, dar nici acum nu era de lepădat. Un val ivit de nicăieri îl izbi din stânga. Nu intră apă, dar nici mult nu mai era. Peștii din barcă îl priveau ironic. Parcă îl așteptau să se răstoarne, dornici să se întoarcă în elementul lor. Mai ales o știucă nu îi dădea pace. Îi rânjea și râdea de el. "Hai moșule, abandonează lupta, hai că ajunge cât te-ai chinuit pe lumea asta! Promit sa vorbesc cu frații mei, Somnii din Adânc, să te lase în pace. Să nu muște din carnea ta putredă. Drept e că nu pot vorbi cu racii, doar știi că nu au multă minte!". Bibanii râseră ironic în timp ce crapii dădură grav din cap. "Așa e, știuca are dreptate, racii sunt cam proști!". Îi înjură și începu să dea și mai abitir la vâsle. "Nu am să vă eliberez să fac barca mai ușoară! Sictir!"

Brusc, totul se liniști. Ar fi jurat că e în ochiul furtunii. Spre sat se înălța un Zid de Negură brăzdat de urme orbitoare de bici. Vântul cel pârdalnic își aduna forțele, ascuns după el. Până și apa din jur se opri din clocotit, așteptând ceea ce avea să vină.

Se ridică în picioare. Acolo undeva, în față, ascunse în tot întunericul ce se ridica spre Cer, era casa lui și mormântul Mașei. "Ah, Blestematule! Zici că ești Dumnezeu! Zici că ești Începutul și Sfârșitul! Zici că știi Tu ce e mai bine pentru mine! Ei, nu! Nu mă las bătut! Ori Tu ori eu!"

Amenință Cerul cu pumnul.

"Iob tvoi mati!" urlă răgușit. Înjurătura îl calmă. Se așeză pe băncuță și începu să vâslească spre Întunericul din față. Nu îl mai durea nicio încheietură.