Argentina

O poveste de ANCA SUHOV

Avea nevoie să se așeze. Acum! Picioarele refuzau să o mai asculte. Cum? De ce el? De ce ea? De ce tocmai ei să i se întâmple? Viața i se derulă pe repede înainte prin fața ochilor mari, întunecați. Toți cei aproape douăzeci și doi pe care apucase să îi trăiască. Nu erau prea mulți, deși, cumva, complicați. O clipită îi fu suficientă.

Prea tânăr să fi murit. Prea tânără să moară. Prea slabă să reziste. Prea puternică să renunțe. Îl simți pe Gheorghe mișcându-i-se în pântece și se prăbuși.

***

Un învățător oltean primise repartiție într-un sat din Dobrogea în vremurile dintre cele două conflagrații mondiale. Era parte a acțiunii de românizare prin alfabetizare începute de Nichifor de Carpat de aproape o jumătate de veac.

Venea de departe, de lângă Târgu Jiu, lăsând în urmă fete mândre și frumoase ce își purtau coșurile pe cap spre târg de ziceai de la depărtare că sunt cariatide coborâte de pe vreun templu spulberat de vânturile nisipurilor. Nu era nici cel mai bogat, dar nici cel mai sărac dintre sate, dar tentația de a pleca în căutarea a altceva decât pământul acela nărăvaș și greu de cultivat era mare.

Avea vârsta potrivită pentru o asemenea aventură civilizatoare. Proaspăt ieșit de pe băncile Școlii Normale, era trimis să învețe carte, dar și istorie și geografie pe pruncii românilor al căror număr creștea de la un an la altul în El Dorado-ul câștigat în ‘77.

Otomanii plecaseră acasă, iar bulgarii îi urmaseră îndeaproape. Și, oricum, era loc. Și pe-atunci, ca și acum, locurile acestea concurau la titlul de cele mai pustii de oameni ale bătrânului continent. Locuri bătrâne pentru oameni tineri. Locuri de început și sfârșit de lume. Între păduri și ape, între dealuri și valuri. Locuri pentru oameni cărora le puteai citi în suflete privindu-i în ochi.

Ce caut eu aici? Ce o fi fost în capul meu? Sări din căruța ce îl adusese de la poștalion. Școala avea geamurile bătute în scânduri. Printr-o gaură din acoperiș intraseră păsările să cuibărească. Gardul abia mai se ținea în picioare. Dar nici el nu avea decât bocancii cârpiți din picioare, o bocceluță de haine și cărți și multe speranțe. Se scutură de praf și de gânduri. Avea treabă.

Sunt diferite satele dobrogene de celelalte, cele lăsate în urmă? Sunt de două feluri pe-aici, cele de baltă și cele de deal. În baltă s-au așezat neamurile de pescari veniți dinspre câmpiile ruse, trăind din darurile apei. Pe dealuri ceilalți. Italieni fugiți de foametea începutului de secol XX și așezați la Greci, turci și tătari rămași în urma retragerii otomane, greci și armeni neam de negustori, machidoni și români veniți cu oile.

Cel în care a sărit Onu din căruță cu mânecile suflecate era cunoscut în jumătate de Românie pentru meșterii rotari, dar și pentru lăutari. Românii începuseră să vină mai târziu, cei mai mulți ciobani de la munte alegând să se așeze aici.

***

Lungi sunt căile Transhumanței de pe lângă Brașov, la vale, în căutare de iarbă parfumată cu cimbrișor ce face carnea de oaie prețioasă și laptele gras și din belșug. Dar greu este și să lași nevastă tânără singură acasă toată vara.

Măi, omule, cum este unde mergi tu? Mai spune-mi! Sau, mai bine, ia-mă și pe mine.

Și a luat-o. Dar valea dintre dealurile verzi le-a plăcut mai mult decât cărările bătătorite ce la un moment dat treceau apele prin vad. Așa că hotărârea a fost ca și luată. S-au așezat aici, dincoace de Dunăre, undeva, la răscruce de drumuri.

Era gospodar ciobanul și parcă încă și mai hotărâtă să reușească aici, departe, nevasta lui, cea care venise cu el de-acasă. Aveau un pic de cheag strâns în anii triști de însingurare. Era momentul să pună banii la treabă.

Au deschis crâșmă pentru drumeții însetați, au găsit oameni pe care să-i tocmească să-i ajute cu ce nu reușeau doar ei doi. Au crescut oi și capre, găini și curcani, rațe și albine. Și au umplut casa cu copii. Majoritatea fete. I-au trimis la școli, la Tulcea și chiar la altele mai înalte, la București. Cea care a înfiat doi orfani de război, cea care a fost profesor universitar, cea ce se iubea cu un fruntaș legionar și purta perle și parfum franțuzesc…

Le-a rămas numele pomenit în satul acela cunoscut pentru dulgheri și rotari, dar și pentru lăutari. Poți întâlni un moș vorbăreț ce le-a fost argat până când s-a însurat cu fata în casă și au primit zestre și oi și cal să își pornească propria gospodărie. Așa povestește de-ai lui Vineș.

Oameni buni. Nu-s mulți ca ei, să grijească și de-ai lor, dar și de ceilalți. Mai rar.

***

De-un Paște le-a trecut pragul Onu. Era zi de Sărbătoare. Satul forfotea de oameni ce mergeau de la unul la altul, pe la nași și cumetri. Se strigau peste garduri și se pofteau unii pe alții. Venise să o invite la bal pe cea mai mare dintre fete, venită în vacanță de la oraș. Se săturase să vadă doar mimoze ce habar n-aveau pe ce lume trăiesc.

Dar de ce stați așa pansivă, domnișoară?

Așa-s eu, parșivă.

N-avea nevoie de mai mult. Nu-i trebuiau toante.

S-a împiedicat, ca în basme, de mezina Fanny. Mărunțică și iute. S-au privit și nu a mai contat că mânca oul roșu cu cozonac în loc de pâine. S-au luat de mână și au pornit în viață. Nu i-a ținut în loc nici măcar piciorul lui rămas beteag călcând strâmb chiar atunci, la acel prim bal. Încercase să o impresioneze cum nu mai simțise nevoia niciodată până atunci. Cu niciuna.

Anul următor venea și Argentina, numită așa după un tangou la modă atunci, în ‘33. A crescut înaltă ca el și frumoasă, cu ochii mari, migdalați, ca ea. I-a urmat Lidia, după un cântec dintr-un film american. Viața mergea înainte în pași de dans și ciripit de păsărele pe prispa casei ce privea spre centrul satului.

Până să crească de școală cele mici au fugit cu toții din aproape în aproape de frontul ce se apropia ca o linie fierbinte, de foc. Nu erau singurii care făceau asta. Familie tânără cu doi copii. Nu puteau să riște să fie prinși în conflict. S-au stabilit la oraș abia după ce-au trecut toate. Au găsit să împartă cu chirie o casă închiriată de la un evreu, lângă sinagogă, cu grădina sus, deasupra prăvăliilor de pe strada Babadag și cerul înmiresmat de caprifoi. Când să plece la Palestina s-a învoit să le-o vândă și, luând-o pe toată, s-au pregătit de nepoții și strănepoții ce aveau să vină.

De ce s-a făcut Argentina învățătoare? Bună întrebare. Pentru că și tatăl ei era? Pentru că mama îi era bibliotecară? Din dragoste de cărți? Sau, cel mai probabil, din dragoste de oameni. Așa a crescut, crezând în oameni și iubire. Așa a simțit nevoia să crească și pe alții. Ce meserie i-ar fi fost mai potrivită?

Prima clasă de elevi a avut-o la douăzeci și ceva kilometri de casă. Stătea acolo în gazdă la popa din sat, iar fata popii, cu vreo doi ani mai mică, stătea la ai ei. Toată lumea mulțumită. Se purta cu capul sus și nu avea teamă de nimic.

Mergem să umblăm cu Colectivizarea pe la oameni? Așa a zis primarul. Că să mergi și tu.

Mergem, Părinte.

Și a mers. Așa erau vremurile.

După un an se învățase cu drumul de uneori, dacă nu prindea căruță, se mai întorcea și pe jos de la cinematograf, din oraș. Pe scurtături, peste câmp, scurtezi vreo șapte kilometri.

Lupii se aud? Mi se pare, nu? O fi luna plină de vină.

Dar povestea nu se termină aici. Căci poveștile în Dobrogea au calitatea de a fi multe și încâlcite. Nu știi cine și de unde mai apare. Vieți complicate și diverse. Monotonia nu își avea locul în acele timpuri și locuri.

***

Așa că a mai fost un cioban. De data aceasta de pe lângă Sibiu. Și dintre-ai lui cel mai mare, cel de-i purta numele, s-a ridicat ofițer în vremurile acelea. După război a ajuns să fie detașat pe-aici și să o întâlnească pe ea, pe Argentina, frumoasă și deșteaptă de nu-i venea nici lui să-și creadă asemenea noroc.

Au coborât împreună din tren cu rucsăcele în spinare și împreună au urcat pe munte, la Cacova, acolo unde urșii vin să mănânce mere din livadă și fasole din grădină și unde în cimitir mormintele se înfig în coasta pietroasă, legate de trepte abrupte nesfârșite. A adus-o să i-o prezinte lui Tata Moș. Era frumoasă, deșteaptă și gravidă. Era a lui.

Iarna a venit grea. Gheorghe era mai mult cu treabă, la unitate, în baltă. La ai ei acasă teracotele dogoreau ținând departe viscolul. Până când a lătrat câinele. A lătrat să rupă lanțul. Lătra a străin și a moarte.

Nu l-au mai găsit! Ghețurile…

Nu reușea să înțeleagă. Despre ce vorbește omul acesta? Și cine este? Ce caută aici? De ce a venit prin troiene în miez de noapte? Gheorghe? Gheorghe al ei? Cel mai tânăr dintr-un lung șir de Gheorghe de-acolo din munte. Cum nu-i?

Sfârșit.

***

Așa s-a terminat. Așa a crezut că se va termina. A căzut și nu s-a mai ridicat. Accident vascular cerebral au zis medicii. Sau cum or fi zis ei, atunci, în primăvara lui ‘55. După câteva zile a venit și Gheorghe. Doar că era o Georgeta cea care luase împreună cu ea șocul: dispărut în misiune. Șase luni a durat recuperarea. Șase luni în care Geta a fost legănată de Lidia și de bunici. Viața ei s-a terminat cu un Gheorghe, dar și-a găsit putere de a învia în celălalt.

A sunat telefonul. Nu erau multe în oraș, dar ei aveau. Când ai ca părinți dirigintele Poștei și directoarea Bibliotecii Județene și dacă nu ar fi vrut, nu ar fi avut cum să nu aibă.

Alo?

Tu, Gina, tu ești?

Eu.

Era Oara. Primise scrisoare de la fratele ei, Gheorghe, că-i bine.

Ascultă aici: “A trebuit să plec. Departe. La Moscova.”

Știa Argentina că-i departe Moscova, cum să nu știe? Doar într-a doisprezecea câștigase Olimpiada Națională de Limba Rusă, la București. Și îi chemaseră pe-ai ei la școală profesoara să încerce să îi convingă să o lase să plece la Internațională. Nu au lăsat-o ai ei. Sau poate așa i-au spus să nu o dezamăgească… Poate nu permisiunea, ci dosarul a fost problema. Cine mai știe. Așa erau vremurile.

Tu, Gina, ascultă aici: “Sunt bine, dar nu pot să mă întorc. Nu pot. Ai grijă de Argentina și de copil cum eu nu mai pot. Îi iubesc așa cum nu am crezut vreodată că aș putea iubi. Îi iubesc atât de mult încât să înțeleg că le va fi mai bine cu mine departe. Spune-i că viața este frumoasă. Spune-i că viața ei nu a început cu mine și nici nu are de ce să se termine doar pentru că nu-i voi mai fi aproape. Sunt bine. Ea să aibă grijă de Gheorghe al nostru cel nenăscut încă, dar să fie fericită. Să aibă grijă de copilul nostru, dar să își găsească un om bun ce să aibă grijă de ei.”

Nu a lăsat-o să termine de citit. S-a urcat în tren și a plecat să vadă scrisoarea. Existase vreodată acea scrisoare? Pe peron a aflat o poveste cu niște agenți de securitate ce au venit și confiscat-o. Cât de credibil ar fi? Cum trecuse de cenzură? Și dacă tot trecuse, cum de-au aflat până la urmă. Aș zice că a fost doar o poveste frumos ticluită de Oara pentru a-i reda puterea de a merge mai departe.

***

Au trecut niște ani, în cimitirul din stâncă a mai apărut o cruce pe care scria la fel ca și pe celelalte, dar care nu adăpostea decât amintiri. Un loc de aprins lumânarea de către Buna. Atât. Argentina și-a găsit un om bun ce să o iubească.

Au trecut anii. A crescut și Geta a lui Gheorghe, dar și generații după generații de copii învățate carte de Argentina. Și atunci s-a întâmplat ceva incredibil. O colegă a tinerei studente, copil de general, cu care nu schimbase două vorbe tot anul, a abordat-o pe șoptite cu aer conspirativ:

Vrei să-l cunoști? Te pot ajuta. Știe tata de el. Este detașat la Berlin. Vrea să ia legătura cu tine.

Cine?

Cine? Tatăl tău.

Care tată?

Cel înecat.

Nu.

Adică nu visase Oara? Chiar existase scrisoarea? Nu o interesa. Nu l-a iertat niciodată. Pentru ea, Geta, tatăl ei era cel care o crescuse de la șapte ani. Nu avea dreptul el, Gheorghe, să fie mai mult decât un nume pe cruce nici pentru ea, nici pentru copila ei.

***

De unde știu poveștile? Am crescut cu ele. Ca și cu cele de la Oltenia, acel tărâm mitic pe care nu l-am cunoscut niciodată. Nici nu cred că aș ști cum să dau de ceilalți, de cei de unde plecase Onu.

Mănâncă și dumicat că-ți dau cu lingura-n cap!

Așa îmi spunea Tataia că i-ar fi spus șarpelui de casă ce venise la mămăliga cu lapte pe care i-o lăsaseră când plecaseră la câmp, să aibă de prânz. Și eu îl ascultam cu ochii mari, migdalați, larg deschiși, lacomi. Ca ai ei. Doar că ai mei sunt albaștri, de om al Deltei.

Au avut darul povestitului și Argentina și Georgeta. Sau, cum le-am spus eu, Mama Gina și Mami Geta. A venit rândul meu să le duc poveștile mai departe.

***

A fost odată ca niciodată o fată cu nume de tango. A dus o viață lungă și plină. O viață care și-a dat restart într-o primăvară și urma să se încheie mult mai târziu, după binișor peste o jumătate de secol, într-o toamnă.