Fierbintele soare roșu - capitolul I

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV 

Se foia de pe la ora patru. Se trezise de nenumărate ori în timpul nopții aranjându-și obsesiv perna. Era cald ca într-un cuptor și, deși deschisese toate geamurile și ușile nicio pală de vânt nu catadisi să-i ia sudoarea de pe frunte.

Oftă. Orice ar fi făcut, nu mai putea dormi. Se ridică în capul oaselor privind spre jalnicele lui picioare. Îmbătrânea și niciun sfânt din calendar nu putea face nimic cu asta. Îl dureau toate încheieturile. Ca în fiecare dimineață. Bâjbâi după chibrit și aprinse un băț cu mâini tremurânde. Lampa era acolo unde o lăsase cu o seară înainte. Se uită cu un ochi critic spre candelă. Pesemne uitase să pună ulei. Curăță atent filtrul, completă din sticla de pe masă și mai scăpără o dată. Lumina se oglindi în chipul chinuit al Mântuitorului.

Vasili porni să se roage așa cum făcea în fiecare dimineață, în fiecare seară, de la începutul și până la sfârșitul timpurilor. Puterea rugăciunii îl întări și îl făcu să uite de vremelnicele slăbiciuni umane. Încheie cu trei cruci mari așa cum fusese învățat de mic la Școala Bisericească. Aranjă cu gesturi mărunte icoanele Sfinților ce vegheau la chipul Mântuitorului. Erau acolo și Nicolae, și Vasile cel Mare, și Gheorghe cel Luptător, și Jianyu Călătorul, protectorul satului.

Scoase așternuturile de pe pat și ieși în curte să le scuture. Nu-câinii veniseră să i se gudure în întâmpinare. Așeză cearceafurile pe sârma de rufe și scărpină dihăniile între urechile mici, bătute parcă cu ciocanul. Animalele îl priviră cu ochii lor mari, violeți, scheunând de încântare.

Scoase o găleată de apă din fântână și umplu ligheanul strâmb de aluminiu ce aproape sigur îl văzuse și pe Tata Noe. Scăpa apă printr-un colț, dar nu atât de mult încât să îl deranjeze. Se spălă cu mișcări precise, repetate de nenumărate ori. Nu avea nevoie de oglindă. Își pieptănă barba descâlcind firele încurcate în agitația nopții ce trecuse. “Un suflet curat are nevoie de o casă curată.” Așa le spunea Părintele mereu la slujbă. Era important. Mult prea important pentru a uita.

Intră înapoi pregătit să își facă o cafea și să mănânce ceva de dimineață. Niciodată nu mânca mult la prima oră. Un pesmet și zeama neagră, aromată, îi erau destul. Așezat pe scaunul de lemn, privi în jur. Un pat simplu, o saltea umplută cu paie vineții, o măsuță cam șubredă, un cuier în care îi încăpeau toate hainele și cele de duminică și cele de toate zilele, câteva vase agățate în cuie bătute grosolan în perete și o găleată cu apă proaspătă din care să bea atunci când îi era sete. Pe jos, o podea simplă, de lemn, rindeluită de el și lustruită pe alocuri de vreme. Ce i-ar fi trebuit mai mult? Mișcă un pic măsuța, căutându-i punctele slabe. Da, trebuia să îi schimbe șuruburile din nou.

Dar nu azi. Azi avea destule de făcut. Șterse masa de firimituri, luă câteva bucăți de pâine uscată veche și ieși din nou în curte. Nu-câinii simțiră hrana și se repeziră spre el. Le dădu fiecăruia câte-un coltuc, atent să nu fie mușcat de prea mult entuziasm. Nu era de joacă cu mușcătura lor. Ultima dată zăcuse trei zile chinuit de febră și frisoane și asta doar de la un colț abia atins. Ridică din umeri. Erau prea buni la vânat nu-vipere, felul lor preferat de mâncare, pentru a se descurca fără ei.

Se echipă. Salopeta albastră din țesătură dură și aspră, cizme înalte de nu-cauciuc, cască și ochelari de protecție. Privi încântat spre cizme. Îl costaseră ceva la târg, dar făceau toți banii. Era sezonul nu-ierbii vineții care proaspătă tăia ca mii de cuțite subțiri și înșelător de gingașe, ca ascuțite de însuși Ucigă-l Toaca. Culmea era că odată cosită și uscată puteai face din ea cele mai noi pături și saltele, dar nu numai.

Își luă toiagului și ieși pe poartă atent să tragă zăvorul. Nu avea chef ca nu-câinii lui să se încaiere cu cei rătăciți pe stradă. Se făcuse deja șase, iar uriașul soare roșu începuse să dogorească ca în fiecare zi de vară. Nici Vasili nu știa cum era mai bine. Să mori vara de cald sau iarna de gerul cumplit. Scuipă. De toamnă și primăvară nu prea auzise locul acesta.

Nu-vacile mânate de femei îmbrobodite mergeau agale spre câmpurile de nu-iarbă. Lucru de mirare, dar, cumva, ele nu pățeau nimic. Dimpotrivă, o pășteau cu poftă de parcă era cel mai bun lucru din lume înainte de a se așeza să rumege alene în umbra nu-pădurii. Și, ce era drept, laptele lor, așa vinețiu cum era, era foarte gustos și, păstrat, în butoaie, îi trecea iarna. Părintele le explicase că tot ce aveau nevoie era în laptele acela.

Se apropie de Biserică, salutând scurt, ici-colo, câte-un cunoscut. Privi cu mândrie edificiul pe turla căruia ridicase chiar el Sfânta și Pravoslavnica Cruce de nu-lemn. Cea veche își dăduse duhul sub ultimul uragan de iarnă.

“Ah, ce minunăție!”

Sclipea până la două zile de mers în jurul ei. Cei mai buni fierari ai ținutului bătuseră nu-lemnul cel mai bun cu plăcuțe mici și delicate de cupru. Era mândria și bucuria satului.

O salută plin de respect pe Coana Preoteasă ce își făcea de lucru plină de importanță prin curtea Bisericii. Un cârd de femei gureșe trebăluiau în urma ei, împiedicându-se, parcă, una de alta. Vasili știa că, de fapt, toată scena era un balet bine organizat. Se apropia Hramul. Icoanele trebuiau șterse de praf și covoarele scuturate. Candelabrul curățat cu periuța de fiecare bucățică de ceară rătăcită. Totul trebuia să sclipească. Bucătăria va lucra zi și noapte hrănind pe ai satului, dar și invitații veniți de departe. Toate trebuiau să iasă perfect căci Sfântului Jianyu Călătorul tare îi plăcuseră ordinea și curățenia. Trebuia să fie impecabil, dincolo de orice reproș.

Ieși din sat ocolind câteva nu-vaci ce se hotărâseră să ia o pauză în mijlocul drumului. Hăt, departe, se vedea nu-pădurea. Acolo avea el treabă. Porni voinicește la drum fără a se gândi la nimic.

***

Nu-pădurea îl întâmpină tăcută, ca de fiecare dată. Puse mâna pe primul copac din cale. Așteptă liniștit câteva secunde. Ca prin minune, totul învie în jur. Frunzele începură să foșnească, iar nu-păsările porniră să cânte așa cum făceau de fiecare dată. Era în siguranță. Intră fără teamă și ezitare, ocolind totuși cu atenție lianele înșelătoare și lipsite de minte. Nu avea niciun chef să fie sugrumat de dis-de-dimineață dintr-o glumă prostească. Le știa cu un simț al umorului mai bizar și periculos.

Găsi nu-copacul staroste acolo unde îi plăcea să stea de fiecare dată. O poiană roșie unde avea suficient loc să își întindă rădăcinile flămânde după lumina soarelui.

Se așeză pe una dintre rădăcini și își puse mâinile în stânga și în dreapta pe scoarța aspră, călduță.

- Bună dimineața, preacinstite staroste! Dumnezeu să îți dea sănătate și viață lungă!

- Bună dimineața, Vasili! Domnul Iisus fie cu noi și Preasfântul Jianyu să ne vegheze! Ce vânt te aduce?

Porni să-i povestească toate câte mai erau prin sat, atent să nu scape niciun detaliu cu adevărat important. Povestea dură minute bune, așa cum se cuvenea. Discutară apoi despre vreme, plângându-se amândoi de căldura înăbușitoare de parcă ar fi fost prima vară sufocantă de care aveau parte. Se știau demult și acesta era ritualul lor dintotdeauna. Încet încet, Vasili împinse subiectul către ce-l durea. Aveau nevoie de nu-lemn pentru reparația școlii. Întrebă ce le-ar fi putut oferi în schimb. 

Bătrânul arbore căzu câteva clipe pe gânduri. Nu era ușor să oferi dintre ai tăi, chiar și doborâți de furtuni, dar școala era prea importantă pentru toți. Fără ajutorul satului, nu-iarba i-ar fi sufocat înainte de vreme, silindu-i să trăiască în pâlcuri izolate, așa cum spun bătrânii că fusese înainte. Se învoiră asupra zonei unde sătenii înarmați cu coase vor face loc lăstarilor anului ce venea, dar și asupra celor din care se poate recolta nu-lemnul necesar.

Ca de obicei, starostele plusă o cantitate deloc de neglijat, știind că și sătenii au propriile lor nevoi. Vasili îi mulțumi recunoscător și puse, în sfârșit, întrebarea ce îi stătea în minte de la începutul discuției. Răspunsul îl liniști. Corăbiile Țarului nu mai veniseră de multă vreme. Nu-norii cu care numai starostele reușea să vorbească nu mai văzuseră nimic de la ultima aventură tragică a militarilor. Săracii… Încercaseră să coboare cu nave mici și zgomotoase, înarmate până-n dinți, pentru a-și înfige steagul imperial în pământul violet atât de iubit de nu-ființe și de oamenii cu bărbi patriarhale ce învățaseră să le înțeleagă. Ca niște valkirii furioase, stoluri de nu-păsări se aruncaseră sinucigaș ca una în rotoarele motoarelor. De supraviețuitori avură grijă nu-viperele și nu-iarba, iar resturile fuseseră ascunse sub nu-pădurea mișcătoare. Orice urmă dispăruse demult.

Starostele păru să își șteargă o lacrimă invizibilă. Văzu în mintea lui Vasili toate câte le înduraseră strămoșii lui și poate chiar mai mult decât atât.

- Să nu ne uite Părintele. Îl așteptăm și pe la noi cu Binecuvântarea. Avem și bătrâni care vor să se spovedească, dar și tineri la nevoie de un sfat.

- Nu vă uită. Cum să vă uite?

- Domnul fie cu tine și să îți îndrume înțelept pașii!

- Doamne Ajută!

Vasili părăsi umbra îndreptându-se către primul rând de capcane. Erau norocoși. Câțiva nu-mistreți prostănaci și apatici își încurcaseră trompele în firele complicate. Zâmbi fericit. Va fi belșug la Hram. Erau exemplare tinere, încă nerecoltate niciodată. Carnea trompei era delicioasă și se regenera rapid dacă îi îndopai cu nu-iarbă uscată. După o vreme trebuiau, totuși, eliberați, randamentul lor scăzând treptat. Își refăceau metabolismul în libertate, putând fi prinși din nou de generația următoare. Rămâneau liberi după ce erau însemnați pentru a se evita dubla recoltare.

Scărpină unul dintre animale, gândindu-se mulțumit că orice iarnă putea fi trecută cu lapte de nu-vacă și carne delicioasă de trompă bine ținută la fum.

***

Câțiva nu-dragoni planară maiestuos pe deasupra lui. Erau niște forțe ale naturii pe care era bine să le tratezi cu respectul cuvenit. O alianță fragilă le guverna de ani de zile relația. Nimeni nu se băga în treburile celorlalți și fiecare își vedea de ale lui. Cuvântul Domnului prinsese însă bine la marile zburătoare. Pe lângă acest lucru, împărtășeau aceeași ură comună față de Imperiul îndepărtat și oamenii lui necunoscători ale Sfintelor Taine.

Vasili era sigur că nu-dragonii făcuseră praf și pulbere cel puțin o încercare de debarcare anterioară. Resturi străine ciudate apăreau când și când prin nu-iarbă și era sigur că nu ai lui erau răspunzători pentru ele. Cum se descurcase Sfântul Jianyu în aceste locuri uitate? Doar Dumnezeu ar putea ști.

***

Următorul rând de capcane era gol. Ajunse la malul apei. Plasele se simțeau grele la tragere. Se opinti voinicește ca să se asigure că nu i se pare. Nu era treabă de-un singur om. Nu-pești acoperiți de filamente zvâcneau vesel. Va fi destulă muncă de tăiat, curățat, pus la sare și uscat, dar era genul de muncă pe care toată lumea îl făcea cu plăcere. Asta de mâine.

Azi trebuia organizată echipa de pescuit. Cât încă nu-urșii nu veniseră să se înfrupte din prada la îndemână. Erau suficient de vicleni, dar și de puturoși ca să se dedulcească la plasele sătenilor. Și nici într-ale Credinței nu erau chiar fruntași. Dar, cu toate defectele lor, nu-urșii erau esențiali pentru regularizarea cursului apei. Fără digurile lor nu ar mai fi existat nici belșug de pește, nici apa de adăpat.

O nu-sirenă îi trecu agale prin față, pe mijlocul apei. Ființe timide dar puternice dincolo de aparențe, nu-sirenele erau ziua făpturi ale apelor, iar noaptea ale nu-pădurii, gardieni ai Credinței și Arhangheli devotați Sfântului Cuvânt. O salută plin de respect, fără să îndrăznească să îi întâlnească privirea.

Porni înapoi către sat. Avea tolba plină cu vești. Câteva nu-vipere îi tăiară calea, dar le ținu la distanță cu toiagul.

***

Soarele dispăru brusc, ca de fiecare dată, făcând loc celor două luni, Mihail și Gavriil, ce se însoțeau pe boltă noapte de noapte ca doi paznici binecuvântați ce erau.

Așezat pe scăunelul de lângă fântână Vasili se închină și dădu pe gât rachiul de nu-iarbă. Gustul iute și dulceag era unul ce se dobândea în timp. Nu-câinii i se ghemuiră la picioare. Îi veni chef de scos balalaica.