Fierbintele soare roșu - capitolul II

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV 

Se trezise de dimineață Preoteasa. Avea emoții. Venise ziua. Ziua în care toată făptura se aduna la Hram și ea era răspunzătoare să fie totul perfect. Răspunzătoare în primul rând în fața propriei persoane. Își asumase de mulți ani rolul de Mamă Universală. Poate și pentru că un accident o trecuse brusc din poziția de posibilă mamă de care depinde perpetuarea neamului lor în cea de sterilă ce își caută un scop alternativ în viață ce să merite să își poarte capul sus încă o zi și încă una. Nu putea avea copiii proprii? Avea destui ai celorlalți. Îi avea, de fapt, asumat, în grijă pe toți ceilalți. Doar nu era degeaba soția Părintelui? Îi simțea pe toți ca pe ai ei, oameni, duhuri, creaturi și dihănii deopotrivă.

Fuseseră multe de făcut, dar nu fusese singură. Trei zile lungi duraseră pregătirile. Toată suflarea satului participase la clacă. Mii de frunze scuturate de nu-pădure într-un fior darnic și îngropate în butoiașe de nu-cauciuc cu mirodenii exotice astă toamnă fuseseră umplute cu semințe de nu-iarbă opărite în nu-lapte și, transformate astfel în sarmale, așezate la fiert în cazane. Se recoltaseră câteva zeci bune de trompe fragede de nu-mistreți și, după marinarea prealabilă, pentru a se asigura că se eliminaseră toate toxinele fatale, se ținuseră la rotisor o noapte întreagă. Dar aceasta fusese doar echipa de la bucătărie, cea mai vizibilă, dar nu neapărat și cea mai importantă.

Echipe de tineri și tinere scuturaseră și dereticaseră prin toate spațiile comune sau publice. De curățenia fiecărei case era fiecare dator și nimeni nu se dădea la o parte de la a și-o menține impecabilă. Era vital. Pentru celelalte exista rând stabilit pentru șmotrul săptămânal, dar o dată în an se punea mână de la mână și se trăgeau toate de pe locuri și se verificau toate cotloanele. Orice începea ca o nevinovată prăfuire putea degenera într-un cuib de nu-termite expansive și flămânde ce devorau nu doar orice bucată de nu-lemn sau nu-cauciuc, dar nu ezitau să își încerce enzimele și pe nu tocmai gustoasa, dar comestibila pentru ele carne umană.

Apoi se întinseseră mese. Mese și lavițe frumos aranjate cu țesături multicolore pentru oameni, dar și mese speciale în curtea Bisericii pentru sirenele doritoare de participare, dar nu și de socializare și platforme pentru ce dragonii ar fi vrut să zăbovească la spectacol. Nu veneau de fiecare dată, chiar nu mai veniseră de ceva ani, dar așa rămăsese obiceiul, să fii pregătit întotdeauna și pentru ceilalți. Posibilitatea de Comuniune era prioritară aici, în acest colț de Univers neștiut de Lume, dar neuitat de Dumnezeu.

Oftă. Multe se făcuseră. Trece și ziua asta cum au mai trecut atâtea asemenea ei. Doar dacă nu… Nu. Nu se va întâmpla nimic neprevăzut. Totul era organizat în perfectă ordine. Va mai da, totuși, o tură pe la Barometru. Nu exista nicio previziune alarmantă atunci când s-a stabilit data, dar mai știi? Nu se știe niciodată. Ceva nu-i mirosea bine parcă.

***

Părintele ieșise să o caute. Fără ea nu-și putea imagina ziua lui. Fără ea și fără Dumnezeu. Sau fără Dumnezeu și fără ea? Care era mai întâi? O iubise mult atunci, în alte vremuri, sub un alt Soare. Era frumoasă și deșteaptă. Acum nu mai conta decât că fără ea nu și-ar fi putut face treaba pe care însuși Jianyu i-o încredințase. Fuseseră doi copii ce porniseră în aventura vieții lor aproape fără să își dea seama în ce se bagă. Cum ajunseseră să poarte pe umeri povara tuturor celorlalți?

- Bună dimineața! Spor la treabă! Terminăm la vreme?

- Terminăm, Părinte, cum să nu terminăm?

- Pe dumneaei, a mea, nu mi-ați văzut-o?

- A trecut pe aici. Zicea că merge să verifice Barometrul.

- Demult a trecut?

- Să tot fie vreo două ceasuri.

Nu era atât de lung drumul. De ce nu se întorsese încă? Ceva nu era tocmai cum ar fi trebuit.

***

Barometrul, așa-i spuneau în lipsă de-un nume mai potrivit. Asemenea unui barometru, indica schimbările probabile ale vremii. Doar că era mult mai mult decât doar un instrument pentru măsurarea presiunii atmosferice. Și nu furtuni din cele clasice previziona. Pentru acelea nu-și mai făcea nimeni griji demult. Nu-și bătea nimeni capul pentru o bură de ploaie sau vreo vijelie mai voinicească.

Un alt fel de furtuni erau adevăratul pericol. Cum va fi mâine? Va fi bine? Va fi rău? Comunitatea va prospera sau vor fi probleme? Și asta le mai arăta Barometrul. Se rugă să nu fie galben aprins, să fie verde sau albastru (Doamne Ajută!). 

Preoteasa grăbi pasul. Urcă scara îngustă din turnul de observație. Informațiile de pe afișajul de la intrare nu fuseseră suficient de edificatoare sau poate că spera într-o eroare de interpretare. Hotărâse că trebuia să vadă cu ochii ei înainte de da alarma. Mai avea încă timp. Cel puțin așa spera. Picioarele, din păcate, nu o mai ajutau ca în tinerețe. Ar fi trebuit să fi lăsat pe altcineva? Acum era prea târziu să se mai răzgândească. Se sprijini de perete încercând să găsească resurse să continue urcarea.

- Doamne și Sfinte Jianyu, ajutați-mă încă o dată! Doar încă o dată. Și atât. Promit că până la viitorul Hram voi învăța pe altul sau pe alta ce-i de făcut! Nu-i ca și cum nu am vrut, dar pe cine și, mai ales, când? Sunt atâtea… Doamne și Sfinte Jianyu, ajutați-mă doar încă o dată!

***

Ajunsese la baza Barometrului în timp record. Nu credea că mai era în stare să alerge așa pentru Preoteasa lui. Sau nu pentru ea alergase? Cine era mai importantă? Ea sau Comunitatea? Ușa părea neatinsă. Dădu să o împingă.

- E ok! Totul este ok! Am fost sus. Totul este ok. Niciun semn rău-prevestitor. Doar că m-am prăbușit la coborâre. Nu mai pot. Nu mai pot alerga ca pe vremuri. Îmi trăgeam un pic sufletul la umbra turnului.

O ajută să se ridice și, scuturându-i hainele, porniră înapoi spre oraș. Doi bătrânei sprijinindu-se unul pe celălalt.

- Hai! Revino-ți! Nu trebuie să ne vadă așa. Este ultima dată. Până data viitoare ne găsim ucenici. Și ne retragem. Auzi ce-ți zic?

Știa că erau goale încurajările. Știa că știa și ea. Nu era primul lor hop și nici nu avea să fie ultimul. Renunțarea, retragerea, pensionarea erau iluzii ce aparțineau unei alte planete. Aici nu exista așa ceva. Aici fiecare își asuma rolul și și-l ducea ca pe cruce sub soarele roșu și implacabil.