Fierbintele soare roșu - capitolul III
Trecu și Hramul acesta fără evenimente speciale. Asta dacă nu pui la socoteală cât de special este el în sine. Momentul acela unic în an când cele două Luni Arhanghelice par să se suprapună între ele, acoperind soarele pentru doar o fracțiune de secundă de întuneric pentru a-l lăsa, apoi, să renască în deplină splendoare, făcând să sclipească din nou Crucea pe care cei mai buni fierari ai ținutului bătuseră nu-lemnul cel mai bun cu plăcuțe mici și delicate de cupru.
Prăbușiți de emoții, mâncare și băutură, sătenii se odihneau care încotro a doua zi. Sirene nu avuseseră nici de data aceasta, dar doi dragoni tineri lăsaseră urme greu de șters unde aterizaseră. Le fusese arătat respectul cuvenit, toți bucurându-se peste poate de așa cinste. Stătuseră și ascultaseră slujba de la un cap la altul, apoi îsi luaseră zborul promițând că vor veni mai mulți la anul.
Dacă pregătirile de Sărbătoare duraseră trei zile, nu păreau să fie șanse ca punerea lucrurilor în ordine după ce trecuse momentul Comuniunii să aibă nevoie de mai puțin. Incredibil ce dezordine poate provoca Euforia rituală!
Părintele începu să facă liste. Nu se putea sta așa, dar nici nu era momentul să rateze condițiile din Contractul reușit de Vasili. De nu-lemn aveau nevoie ca de aer, ba chiar încă și mai mult. Aer se spune că ar fi soluții de a-l obține din Neant în Cărțile Vechi, dar nu-lemn din cel bun nu primești în fiecare zi acordul nu-pădurii pentru recoltare.
Cine rămâne să strângă și cine își ia toporul și pleacă la drum? Importante amândouă treburile. Teoretic, s-au ridicat la maturitate destui pentru a putea face două echipe, dar merita, oare, riscul? Mulți erau încă prea tineri și necopți ca să înțeleagă responsabilitatea pe care și-o asumau. Entuziaști erau toți, dar dacă se va hotărî să atace pe ambele fronturi va avea nevoie de doi coordonatori de încredere. De încredere atât pentru el, cât și pentru cei ce îl urmau. Plus că îngrijirea nu-vacilor și a nu-mistreților în recuperare nu putea lua o pauză.
***
Echipa ce rămânea la strâns se echipă cu mături și cârpe și tot ce era nevoie pentru a face lună peste tot. Chemară nu-câinii să amușine prin cotloane. Câte o nu-viperă se mai strecura când și când prin case sau biserică și trebuiau să fie atenți. Totul avea un ritm molcom, dar precis ca un ceasornic. Graba strică treaba! Așa le spunea Părintele.
***
Echipa de tăietori se grupă în liniște la ieșire și se pregătea de plecare. Părintele veni să îi binecuvânteze. Era foarte important ce urmau să facă. Dumnezeu să le ghideze cu milă și înțelepciune lamele!
- Barometrul! Barometrul!
Doi copii își lăsaseră în urmă atât nu-vacile scoase la păscut, cât și orice teamă normală de nu-vipere și alergau spre sat.A
- A început să ardă galben!
Să fi fost doar imaginația lor prea bogată? Ascultaseră prea multe povești cu o zi înainte? Și ce căutaseră la Barometru? Decizia o luă cântărind bine lucrurile. Chiar și când veniseră navele Țarului, trecuseră câteva zile între avertisment și dârele de pe cer. Părintele hotărî să lase cele două echipe deja formate să își vadă de treabă. De ce să oprești lucruri bine începute doar pentru o bănuială a ceva ce ar fi putut să vină sau nu. Că alarme false mai fuseseră. Sau poate că nu fuseseră false, ci doar sistemul de referință al Barometrului nu se potrivea întotdeauna cu al oamenilor.
***
Tăietorii, echipați până-n dinți, porniră să mărșăluiască. Aveau o hartă improvizată de Vasili pe-o bucată de scoarță. Sau, poate, scoarța avea deja harta imprimată când s-a desprins de pe trunchiul starostelui? Nu-l întrebaseră. Bune reperele. Ușor de urmărit. Nu mai conta cine le desenase. Se născuseră și crescuseră aici așa că știau că în asemenea situații întrebările mai mult încurcă decât dezleagă.
Unu, doi… unu, doi… Loveau bocancii cu putere să țină nu-viperele la distanță. Cete de nu-câini amușinau prin jur după urâtele târâtoare.
Drumul fură gândul serii pe meleaguri
Crengile din crânguri albăstresc ușor,
Iar bătrâna casă, cu fălci tari de praguri,
Mestecă-al tăcerii miez mirositor.
Ah, Esenin, Poetul lor și al sufletelor pierdute prin imensitățile spațiului și timpului! Cărțile lui supraviețuiseră miraculos Călătoriei și era datoria sfântă a fiecărui suflet să-i știe cânturile pe de rost.
Esenin ocupa un loc special și în inima nu-sirenelor, versurile fiindu-i cântate în nopțile lor de dragoste sau atunci când cineva dintre ai lor era dus pe ultimul drum. Căci așa era Esenin, dulce și amar, ca sufletul oamenilor. Și nu numai al oamenilor.
Blândul frig tomnatic lin se furișează,
Rebegind în curte șira de ovăz.
Blond, la geamul vânăt un copil veghează
Și-I scânteie jocul ciorilor în văz.
Bun ritm. Ține oboseala la distanță. Și dihăniile de noapte asemenea. Căci oricât i-ar păzi nu-pădurea, roiuri de nu-lilieci se mai strecurau prin ea și încercau să-și planteze larvele în ființele neatente.
Au ajuns.
***
Avea dreptate harta. Mirosea a moarte colțul acela de nu-pădure. Era seară deja. Sfinții Mihail și Gavriil își porniseră drumul pe boltă. Se zgribuliră adunați cu spatele unii într-alții și își scoaseră apă și friptură rece de prin ranițe. Aveau nevoie de hrană și odihnă ca să facă față la munca ce îi aștepta. Traseră la sorți cine să rămână de veghe.
Nu-i ușor să stai de veghe după o zi de marș sub soarele roșu. Dar vine la pachet cu scutire de la tăiat nu-copaci a doua zi. Așa că Grigori înghiți rezultatul cu zeama verzuie și amară ce urma să îl țină treaz și alert. Nu era cafea. Ar fi preferat cafeaua. Însă îi prinsese gustul ciudatei licori, mai ales îndulcită cu sirop de nu-copac și lapte de nu-vacă. Era suficientă pentru a-l ține în picioare și, mai ales, atent și cu reflexe mai iuți decât ale dihăniilor ce pândeau din beznă. Era cafea și nu era cafea. Voiai cafea? Un sat la câteva zile distanță de ei aclimatizase câțiva arbori, dar boabele erau atât de rare și de scumpe că prefera oricând gustul amar și cunoscut.
Își privi tovarășii dormind. Se ridică și își scutură picioarele. Era răcoare deja și somnul îi sărise departe. Se scărpină în creștetul capului. Și dacă totuși…
Dacă tocmai de aceea se aprinsese Barometrul? Dacă de el depindea totul? Viețile tovarășilor lui, dar și recoltarea de nu-lemn la vreme pentru a termina reparațiile înainte de a lovi iarna?
***
Odată așezați sub nu-pădure, nu mai aveau de ce se teme nici de nu-vipere, nici de vreun nu-urs sau nu-mistreț înfuriat el știe de ce. Nu-sirenele nu ar fi avut de ce reacționa la niște oameni adormiți, iar nu-dragonii nu coborau sub desiș. Toate pericolele bine-cunoscute erau eficient ținute la distanță de nu-pădure.
Altul, cu totul altul era pericolul. Cum nu era unul fatal, ci parte a ecosistemului, nu-pădurea nu avea de ce să îi protejeze.
Pașnicii și delicații nu-lilieci ar fi putut intra brusc în Febră. Erau peste tot, îi auzea planând de la un nu-copac la altul. Nu vor coborî de-acolo, de sus, de pe zona crengilor ce întâlnesc nu-norii. Nu coboară niciodată. Nu au nevoie. Nu îi interesează. Mai puțin când intră în Febră. Și intră toți ca unul.
Sfântul Jianyu se bănuia că fusese prima lor “victimă” umană. Este mult spus victimă. Urmările atacului unui nu-liliac erau dureroase, dar atât. Locul înțepat de ei devenea cuib pentru micii viitori nu-lilieci. Nu îți doreai să încerci să îi scoți. Dar nici să rateze recoltarea de mâine pentru că deveniseră cu toții binecuvântate “maternități”. De ce nu impregnau decât în timpul somnului rămăsese un mister la fel de mare ca și logica perioadelor de înmulțire. Nu păreau să aibă vreun sezon preferat și, uneori, treceau ani fără să se activeze.
Acesta era motivul pentru care Grigori trebuia să fie alert și capabil să îi trezească pe ceilalți înainte de a fi prea târziu. După ce vor termina de recoltat poate chiar el va fi printre cei ce se vor oferi voluntari să asigure perpetuarea speciei nu-liliecilor. Poate.
- Mai vedem…
… șopti auzit doar de el. Nu-l încânta în mod special ideea, deși înțelegea importanța sacrificiului efemer. Poate că nici nu va fi cazul. Poate că nu vor coborî, deși așa frumusețe de posibile gazde adormite ar fi putut fi o oportunitate tentantă.
***
Dimineața veni fără evenimente. Nu coborâseră nu-liliecii. Grigori se ghemui pe mormanul moale de pufoaice ce purta încă căldura celorlalți. Era rândul lui să doarmă. Tovarășii lui se pregăteau în tăcere de treabă cântărind atent de unde să înceapă. Care erau nu-copacii pentru care veniseră era clar. Direcția de cădere era problema. Graba strică treaba! Bună vorba asta.
Comments
Post a Comment