O zi obișnuită

O poveste de VASILE SUHOV 

Premiată cu Premiul Special al Juriului la Concursul Național de Proză „Valentin Șerbu”, ediția a III-a, Tulcea, iunie-august 2024

Aleksei îsi privi nevasta. 

Mândră femeie! 

Trăia cu ea de atâția ani. Atât de mulți că uneori uita. Treizeci? Patruzeci să fie? Femeia scotea așternuturile de iarnă la aerisit. Moliile erau întotdeauna un pericol în casă, dar aerisitul le venea de hac. Îi zâmbi. Soarele de dimineață se ridicase deja deasupra casei. Casa lor. A lui si a ei si a celor mulți copii pe care îi aveau împreună. Fete și băieți, unul mai frumos ca altul. Toți alergau harnici prin curte, fiecare cu o treabă bine stabilită. 

Feodor, mezinul, mâna gâștele afară spre stradă. Era mic și blond și un pic peltic, dar lua numai premiul întâi, iar învățătoarea era tare mândră de el. Îi plăcea matematica și îi plăcea să citească, dar nici de treburile casei nu se ferea. Va trebui să meargă la Tulcea cu el să îi mai cumpere cărți căci terminase cam tot ce era demn de citit din biblioteca școlii. Anușka, doi ani mai mare ca Feodor, era o frumusețe tăcută și studioasă. Profesorii din gimnaziul comunei aveau numai cuvinte de laudă pentru ea. Era talentată la scris, iar poeziile ei, trebuia să recunoască, nu sunau rău deloc. Acum o ajuta pe maică-sa cu dereticatul prin casă. Nu prea îi plăcea lui Aleksei că nu se omora după științele exacte, dar lumii îi trebuiau și scriitori până la urmă. Sufletul avea și el nevoie de hrană, filosofă în sinea lui.

 

Ivan se chinuia să repare ușa cotețului. La liceu deja, nu se prea omora cu cartea, în schimb era puternic și isteț, un uriaș roșcovan ce lucra măiastru cu sculele de tâmplărie. Ce îi dădeai să facă, făcea. Voiai o masă? Îți făcea o frumusețe de masă din toate resturile de lemn care zăceau aruncate prin magazie. Voiai un pat? Câteva scânduri, arcuri, o saltea și gata patul! O ușă? O fereastră? Ivan își lua sculele și îți îndeplinea dorința. Ei, să termine liceul și îl va da la școala de maiștri, să aibă o diplomă serioasă. Meseriașii buni valorau greutatea lor în aur. Bun băiat. 

Din grădină ieși Irina, fata cea mai mare și mai deșteaptă. Și mai frumoasă, aproape la fel de frumoasă ca mama ei. Studentă la București, la medicină veterinară. Flăcăii satului erau nebuni după ea, dar fata râdea că trebuia mai întâi să-și termine școala, dar mai vorbim. Cuvintele astea îi făceau pe băieți să se țină după ea ca niște cățeluși fără noroc. Dar fata zâmbea și își vedea de ale ei. Cuminte fată! Aleksei simți cum i se umflă inima de mândrie. Irina râdea spre frații ei ținând în brațe un pui de căprioară rătăcit pesemne pe la ei prin grădină. 

Aleksei se așeză la masă privindu-și soția și copii. Ce nevastă tânără și frumoasă avea! 18 ani? 19 ani să aibă? E mai tânără chiar ca Irina, nu-i așa? Copiii începură să pună masa, așa cum se cuvine. Irina șterse masa, iar Anușka așeză o față de masă albă ca zăpada de ianuarie. Ivan începu să așeze farfurii și pahare, iar micul Feodor furculițe, linguri și cuțite ascuțite de friptură. Sare și piper. Pâine fierbinte proaspăt scoasă din cuptor. Mirosul ei îi stârni foamea, dar nu se aruncă să rupă primul colț. Va aștepta, așa cum se cuvine. Pahare. Ivan aduse un clondir cu vin rece din beci. Un vin roșu sângeriu, cum îi plăcea lui să bea. 

Soția lui îl mângâie pe mână și plecă la bucătărie. Se întoarse cu platouri cu icre proaspăt bătute, scrumbie afumată tăiată feliuțe, caras prăjit cât să fie auriu și crocant, brânză din laptele vacilor lor și roșioare mici și proaspete din grădină. 

Aleksei se ridică și spuse rugăciunea. Așa cum o spusese de fiecare dată, la începutul fiecărei mese, de la începutul timpurilor și până la sfârșitul lor. Toată lumea asculta tăcută, cu capetele plecate. Își făcu o cruce mare la sfârșit și își invită familia la masă. 

Au mâncat tot, nimic nu mai rămăsese pe masă. Ivan strânse vasele și plecă în bucătărie.

Tată, mi-e foame! îl trase de mână Irina. Și Ivan. Și Anușka. Și Feodor. Nu știa ce să le spună. Draga lui, însă, se ridică și plecă spre staulul vacilor. Se întoarse ținând în brațe puiul de căprioară. 

Aleksei, dă-mi cuțitul! Ăla din fața ta!

Pe față de masă albă ca zăpada în ianuarie era un cuțit de măcelar, ușor, cu lamă lungă și subțire, ușor curbată. Era sigur că nu ea trebuia să taie. Dădu din cap și luă cuțitul ferm în mâna dreaptă. Puiul de animal stătea liniștit, în picioare, pe masă. Fără să gândească prea mult trecu lama de la stânga spre dreapta pe beregata jivinei. Cuțitul era atât de ascuțit încât prima oară crezu că doar alunecă pe blana gâtului. O dungă roșie apăru și iute sângele începu să curgă. Animalul începu să zbiere, horcăind în valurile de sânge ce țâșneau din ce în ce mai tare.

Taci! strigă Aleksei. Copii se uitau indiferenți așteptând carnea proaspătă. Taci! Luă un ciocan din mâna lui Ivan și trăsni capul ciutei. Lovi așa de tare că nu rămase nimic, doar sânge pe fața de masă albă ca zăpada în ianuarie și niște bucățele de oase. 

Mulțumesc tată! spuse Feodor. Mulțumesc tată! spuse Anușka. Și Ivan. Și Irina. Mulțumesc Aleksei! țipă fecioara lui soție. Ne-ai lăsat flămânzi, fără mâncare, fără viață! Copii urlară și mai tare. Nu am existat niciodată! Nici măcar moartea nu poate lua niște închipuiri!

Sângele de pe masă porni să curgă pârâiașe pe pământul bătătorit de pe jos. Șiroi după șiroi, val după val, un fluviu de sânge era înghițit de nisipul lacom, de apele din jur și de cerul purpuriu de deasupra. Copii lui începură și ei să intre în pământ, unul câte unul și toți deodată. Mai întâi picioarele până la genunchi, coapsele și trupul, capul apoi și dispărură. De sub masă începură să se audă urlete de fiară rănită. 

Tată, salvează-ne! Tată, tăicuțule… salvează-ne!

Draga lui se înnegri toată. Carnea de pe față porni să curgă și ea pe pământ. Toată pielea se transformă în sânge negru și se pierdu și ea în pământul salvator. Hârca rânji spre el și spre lume: Nu ai fost în stare să mă salvezi pe mine! Nu ești în stare să salvezi pe nimeni!

Aleksei urlă de frustrare. Nu se putea mișca nici un milimetru. Era stană de piatră într-o furtună de sânge și putregai care voia să-l ia și pe el dincolo. Urlă încă o dată.

Și încă o dată.

Și încă o dată.

...

Șuric înjura de toți sfinții din calendar punctându-și obscenitățile cu mișcări rapide din picioare și rotații largi de brațe. Era frig, al dracului de frig, de parcă tot Iadul înghețase, iar diavolii nu mai suflau foc și pucioasă, ci fulgi de gheață sticloși în loc. Mâinile începuseră să-i amorțească prin mănușile grosolane cu un singur deget. Bătu cu furie palmele una de alta. Noroc de pufoaica primitivă, dar groasă ca slănina porcilor care îi plăceau așa de mult de Crăciun și de căciula de tanchist îmblănită pentru care făcuse troc cu un sergent sovietic beat mort. Tot ce avea pe el plus mănușile îl costaseră doi litri de tărie și un pachet cu mahoarcă ordinară. Țuica era făcută chiar de el, din corcodușele galbene și dulci care umpleau pomii de la marginea satului, însă cu tutunul era altă poveste. 

Cum făcuse el rost de mahoarcă? Zâmbi. 

Partidul nu trebuie să știe de contrabanda din port. Și nici armata rusă. Fiecare cu ale lui. Se încălzi un pic. Aruncă secera de tăiat stuful în sanie și își scoase mănușile. Luă o mână de zăpadă de pe jos și începu să-și frece mâinile una de alta, cu forță, din ce în ce mai repede. Simți cum i se dezmorțesc degetele și palmele, cum sângele începe să circule din ce în ce mai rapid, pe măsura mișcărilor lui. În același timp, tropăia mărunt, izbind pâslarii de gheața groasă. 

Hai că viața nu e rea, își spuse. 

Umpluse sania cu stuf, se încălzise, satul nu era departe, soba duduia deja sub lijancă, iar frumoasa lui, nivesta, sigur îi făcuse deja mâncarea preferată. Pește uscat de astă vară, pus pe casă în soarele orbitor al verii și atât de sărat că nu se atingea nici o ființă vie de el, odihnit în apă ore bune și apoi fiert zdravăn să iasă sarea din el, cartofi mici aburinzi și atât de fierbinți de trebuia să îi joci pe degete, totul însoțit de mujdei de usturoi auriu, proaspăt bătut. Iar peste toate, o stacană de vin rece din beci, din strugurii ăia mici și negri de creșteau numai în nisip de jurai că se strâng în ei tot soarele și dulceața verii, mierea albinelor și vântul sărat al mării de peste lacuri, frunzele galbene de stejar de toamnă și nechezatul cailor sălbatici de pe grinduri. Se va tolăni apoi pe cuptorul cald și va visa la primăvară, la iarbă verde și la dragoste de femeie tânără.

Zâmbi fericit.

Așa muri. Cu zâmbetul pe buze, fără a simți ciocanul grosolan de fontă ce se îndrepta ca un trăsnet spre moalele capului. Căzu în genunchi, horcăi de câteva ori încercând să vorbească, să spună ceva important, să întrebe de ce se întâmplă așa grozăvie. Cuvintele deveniră cioburi de sticlă tăioasă muiate în sânge și salivă care dispărură de parcă nici nu existase o voință în spatele lor. 

Nimicul. 

Privirea îi îngheță ca apa lăsată afară într-o noapte de ianuarie. Nu mai avea cum să vadă sau să știe că o altă sanie avea să îl ducă de acolo. Nu avea de unde să știe că avea să aștepte primăvara într-o ghețărie, acoperit de stuf și carpete mucegăite, până când pământul nisipos se va dezgheța și, în sfârșit, avea să îl primească să putrezească liniștit. Nu mai avea cum să știe nimic. 

...

Aleksei se trezi pe la patru dimineața. Câinii schelălăiau la ușa a spaimă și a moarte. Iar visase. Iar urlase ca un descreierat. Era singur ca de obicei. Singur de zeci de ani. Tuși și încercă să-și revină apoi se ridică în capul oaselor oftând a bătrânețe și a durere de genunchi. Se scărpină absent în coșul pieptului dorindu-și visceral prima țigară a zilei. Se ridică în picioare ezitând un pic.

Bâjbâi după întrerupătorul de ebonită de lângă icoană și aprinse lumina. Un bec astmatic începu să pâlpâie în mijlocul tavanului, luminând o cămăruță de câțiva metri pătrați. O masă grosolană din lemn acoperită cu o mușama cu motive geometrice, un primus cu filtrul atent curățat așezat într-o cutie de tablă pe un strat de nisip care să absoarbă gazolina, un scaun fără spătar vopsit de atât de multe ori că simțeai straturile de vopsea așezate unul peste altul ca marcajul multicolor al unui copac, o găleată cu apă de băut acoperită cu un capac de lemn pe care trona o cană albă de metal cu emailul ciobit la mâner, un cuier cu tot felul de boarfe și patul zdravăn de scânduri peste care trona o saltea plină de câlți proaspăt îndesați. În colț, spre ușa de lemn vopsită de nenumărate ori cu vopsea albastră aidoma scaunului, trona un godin solid, făcut de el dintr-o țeavă împrumutată de la stația de pompare de lângă sat. 

Ăsta era tot universul lui. Căsuța minusculă în care dormea. Afară, în curte, mai era, desigur, și baia rusească cu pereți zdraveni de lut, în spate un wc cu închideri din stuf, bine aprovizionat cu ziare centrale înfipte într-un cui gros, câteva magazii împrăștiate ici-colo unde își ținea nenumăratele scule, un șopron-bucătărie de vară cu ceaune, cratițe și tigăi agățate în cele mai ciudate locuri și, bineînțeles, Casa. O construcție solidă, din ceamur, acoperită cu stuf, unde săptămânal intra să curețe și să șteargă, să mai facă și uneori focul iarna căci știa ce repede se duce o casă neîncălzită și pe care primăvara o văruia din cap în coadă, așteptând clopotele de Paște.

În casă nu mai dormise de 40 de ani. Trebuia să fie casa lor. A lui și a ei. O construise într-o singură vară, așteptând cu nerăbdare să vină toamna și odată cu ea, nunta lui. Nu mai apucase. Totul se terminase într-o bătaie de aripi. Căci atât desparte lumina de întuneric. O bătaie de aripi de fluture. Povestea era urâtă și nici azi nu se știa prea clar ce se întâmplase. Așa se șoptea pe la biserică și pe la cârciumă. Nu se știa cine, nu se știa cum, nu se știa de ce. Povești circulau și azi, dovadă a grozăviei omorului și a misterului ce înconjura toată povestea.

Sătenii o găsiseră pe tânăra fată într-o magazie părăsită de lângă debarcader, plină de vânătăi, tăieturi și sânge. Murise de câteva ore deja. Cineva, chinuit de remușcări poate, încercase să aibă grijă de ea, dar fusese prea târziu. Cârpe îmbibate de sânge și bandaje improvizate erau aruncate peste tot pe podeaua de pământ bătătorit și paie prăfuite.

Aleksei era la o lucrare în satul vecin. Venea spre casă când fu anunțat. Nu spuse nimic atunci când primi vestea. Rămase fără glas și fără minte. Murise femeia lui și cu ea murise și o parte din sufletul lui. La înmormântare nu scoase un cuvânt, dând doar absent din cap și lăsând oamenii să-l bată pe umeri. Atât. Era un mort viu și așa va rămâne. Ea fusese singura lui legătură cu lumea.

Oamenii îl lăsaseră în pace după mai multe tentative de a-l lega de altă fată, că doar era băiat tânăr și priceput la toate. 

Morții cu morții și vii cu vii. 

Nu era interesat însă de nimeni dintre cei vii. Rămăsese doar cu mâinile și cu ce știa să facă cu ele. Nu mai vorbea cu nimeni, salutând scurt doar și ferindu-se de orice dovadă de prietenie sau încercare de a socializa.

Pescar și mecanic priceput, fu lăsat în ale lui. Își câștiga existența evitând neamuri și prieteni, rupând toate punțile către normalitatea celorlalți. Își făcea bine treaba și atât. Doar la magazin scotea două trei vorbe, cerând marfa mai mult prin gesturi. Dar asta era treaba lui, a nimănui altcuiva. Toate comentariile ironice, râsetele surde sau privirile pline de milă le vedea sau le simțea însă se loveau de el ca apa de piatră. Nici măcar nu ridica din umeri. Pur și simplu nu îi mai păsa. Și așa fu lăsat în ale lui. 40 de ani.

Aprinse primusul și puse prima cafea a zilei la făcut. Așteptă răbdător să se ridice amestecul învârtind cu gesturi calme o linguriță cu coadă lungă. Turnă licoarea neagră aburind într-o ceșcuță albă, cu modele șterse aproape de atâta spălat. Își aprinse un Carpați de Sfântu Gheorghe cu gesturi scurte și inspiră adânc primul fum. Otrava binecuvântată coborî până în fundul plămânilor, izbind apoi creierul, ochii, mâinile și picioarele până în vârful degetelor.

Tuși. Bun Carpațiul ăsta… făcuse rost de un chirpic, un bax întreg improvizând un sistem de pompare pentru Nikolai, șeful de CAP. Era sistemul de acasă al lui Nikolai, nu al CAP-ului. Deși considerat ușor nebun, lumea avea încredere în el pentru lucrări delicate, știut fiind faptul că era tăcut ca un pește.

Mai avea de primit un chirpic de țigări (nu voise bani), dar mai avea și ceva de meșterit la un rezervor de retenție. Își făcu un calcul: 400 de pachete, două pe zi, 6, hai 7 luni. Mai curând 6 că mai erau zile când sărea de cele două pachete. Bună treabă. La 3 lei și 25 de bani oficial asta făcea 1300 de lei. Cum "de Sfântu'" se dădeau pe sub mână și cu 5-7 lei, chiar făcuse o afacere bună. Nikolai era băiat bun. Printre puținii care îl luau așa cum e și nu îl întreba nimic.

După cele patru țigări "de cafea", ieși în curte și văzu de animale. Aruncă hrană la găini (nu îi plăceau nici rațele, nici gâștele așa că nu ținea), hrăni porcii cu dovleci din grădină și porumb, scărpină câinii și le dădu niște fiertură cu gheare și spinări de orătănii. Avea doi dulăi negrii ca noaptea și răi de speriat. De fapt, reputația corciturilor, în fapt lup cu rotweiler, era așa de mare că oamenii treceau pe partea cealaltă a drumului când ajungeau prin dreptul casei lui. Făcuse rost de ei de la un marinar bulgar, contra a ceva țigări și rachiu tare de prune. Acum îi iubea ca pe niște copii fără multă minte. Afară se luminase bine deja.

Era duminică. Zi de odihnă. Intră. Se uită prin curte. Demult voia să repare ușa de la curnic. Mda. Asta merita încă o cafea înainte. Și câteva țigări. Își turnă cafeaua deja rece. Nu îl deranja. Își aprinse o țigară. Se așeză pe o buturugă și se uită lung spre turla bisericii. Scuipă scurt și trase adânc din țigară. Clopotele începură să cânte chemând credincioșii la slujbă. 

Bine. 

Avea nevoie de câteva cuie, un ciocan și de un fierăstrău zdravăn. Dar mai întâi va scutura și aerisi așternuturile și va deretica prin căsuță. 

Stepan ridică senin ochii spre șeful fermei piscicole. Privi în jur cu coada ochiului. Lume multă, fum de țigară, cadre de Partid de la Oraș și de la Județ așezate solemn la prezidiu. Se găsise chiar și cafea naturală pentru ei. Mare lucru. Își repetă discursul în gând. Gata. Era momentul să intervină. Ceruse cuvântul și trebuia să profite de asta. Se săturase să plimbe vaca pe câmp, cum îi zicea cu ironie mama lui. Și era hotărât sa scape de acolo. Mai mult ca niciodată.

- Tovarășe Președinte, multă dreptate aveți! Pierderile de producție sunt din cauza leneșilor, a indolenților, a celor care nu au încredere în învățăturile marxist-leniniste! 

Pe scurt, dacă pot zice așa, elemente dușmănoase, sabotori care vor sfârșitul Republicii Populare! Niște lupi în blană de oaie! Să fim atenți însă! Sabotorul e viclean, azi ia chipul unui pescar obișnuit, mâine poate al unui maistru, poimâine cine știe…

Oamenii din prezidiu priviră plăcut surprinși. Îndrăzneț discurs și perfect pe linia impusă de la Centru. Veniseră să taie câteva capete pentru neîndeplinirea planului de producție, iar discursul tânărului din mulțime le venea ca o mănușă. Habar nu aveau șefuleții din prezidiu că Stepan era o rudă îndepărtată a responsabilului raional de partid, Dumitru Zanc, zis și Mitică Pușcărie pentru talentul de a găsi vinovați de cele mai multe ori închipuiți. Totul fusese gândit de mult de Zanc și ambițioasa mamă a lui Stepan. Tatăl lui, momâia după cum îl alinta maică-sa, tocmai terminase școala de cadre și avea nevoie de o slujbă bună, iar tovarășul Zanc trebuia să execute pe cineva pentru cantitățile de pește din ce în ce mai mici care ajungeau la oraș. Avea și el șefi de mulțumit.

Stepan era un tânăr promițător. Nu era prost, era ambițios și ura munca fizică din ficați. Va veghea personal să facă o facultate muncitorească. Nu toată lumea trebuia să facă școli burgheze. Tinerii promițători ardeau etapele.

Sabotorul era aici, cu ei. Șeful fermei, pe care deja îl treceau toate transpirațiile. Intuise deja unde mergea toată opereta. Poate dacă s-ar ridica repede și și-ar face o autocritică cuprinzătoare.

Nu apucă, însă. Retezându-i avântul, se ridică în picioare tovarășul Zanc. În cuvinte măiestre, cu citate din Lenin, Marx și Dej, îl învălui pe bietul om într-o plasă de păianjen atât de strânsă încât în sală începu să miroasă a cătușe. Totul se petrecea spre marele amuzament al pescarilor săraci care nu aveau nimic de pierdut și care știau prea bine că pește nu era pentru că nu aveau scule, că în baltă nu se făceau populări cu puiet, iar bărcile erau toate vai mama lor. Lipseau până și uneltele de reparat, lipsea lemnul, lipsea catranul. 

De unde dracu' pește?

Dar execuția unui "greu" era mereu un spectacol plăcut. Că nici șeful de fermă nu era vreun sfânt. Le tăia orele suplimentare, îi punea pe oameni să îi repare casa, să i se muncească prin grădină fără vreun ban, și câte și mai câte.

...

Stepan mergea fericit spre casă. Era întuneric în sat, ici colo câte o luminiță semnala sufletele care trăiau într-o casă de lut. 

Țărani proști, își spuse cu ură mocnită. Înjură pe rusește. Înjură satul, înjură oamenii, înjură biserica din fața lui. O luă prin buruieni, tăind drumul spre casă. Încerca să fie atent, înjurând și bezna din jur. 

Țărani proști, își spuse cu ură mocnită. Înjură pe rusește. Înjură satul, înjură oamenii, înjură biserica din fața lui. O luă prin buruieni, tăind drumul spre casă. Încerca să fie atent, înjurând și bezna din jur. Dar era fericit. Curând va scăpa din gaura asta mirosind a bălegar și a prostie.

Parcă de nicăieri veni năprasnica lovitură de ciocan în moalele capului. Nu avu timp să înțeleagă nimic. Nici măcar nisipul care îi cădea pe ochii larg deschiși. Lopată după lopată. Apoi fu întuneric beznă. Întuneric ca în fundul iadului.

Aleksei privi mulțumit ușa proaspăt reparată. O mișcă de câteva ori. Totul era în regulă. Cu coada ochiului îi văzu pe oamenii care veneau de la biserică. Fiecare cu ale lui. Câinii dormeau la umbră, sătui și mulțumiți. Simțiră oamenii și mârâiră prin somn, a avertisment. Știau însă că erau departe așa că nu catadicsiră să se ducă lătrând spre poartă.

Se gândi ce să mănânce, deși știa răspunsul. Roșii și ceapă din grădină, un castravete verde mirosind a proaspăt și a nisip, un strop de ulei și un strop de sare. Salată. 

Ce poate fi mai bun pe căldură?

Făcu focul la soba de vară. Se uită cu un ochi critic la firele de stuf ce ardeau. Aveau să ajungă pentru o omletă simplă dintr-o mână de jumări și două ouă. Coborî în ghețărie, dădu la o parte carpetele de pe gheață și scoase din butoi o lingură zdravănă de untură în care sclipeau jumări cărnoase. Frig mai era aici! Drept e că în gerul cel mai năprasnic fusese la canal și tăiase calupuri groase de gheață pe care le cărase două zile apoi. I se făcu brusc foame.

Mâncarea lui de vară dintotdeauna. Omletă cu jumări și salată de legume. La sfârșit, un pepenaș rupt din grădină, ținut în fântâna cu apă sălcie să fie rece și totul era bine. Aproape totul. Câinii simțiră mirosul de carne și se apropiară de sobă. Întinse câte-un boț de untură pe o bucată de mămăligă veche și le dădu să mănânce și lor. Îi privi plecând fericiți să mănânce în liniște la umbră. Se așeză la masă afară, sub un șopron paradit, dar care, cumva, încă se ținea bine. Parcă erau frați, se gândi. Începu să mănânce încet, trecând pe listă și reparația șopronului. Avea atâta timp și nimic de făcut cu el.

Cârciuma gemea de lume. Un murmur monoton întrerupt ici-colo de câte un râset sonor se așternea ca o plapumă moale umplută cu fum de țigară. Toți urmăreau cu ochi atenți televizorul așezat pe tejghea la loc de cinste. Scula era dată la maxim, dar sonorul nu ajungea la nimeni. Sunetul era auzit doar de primele mese, însă asta nu deranja pe nimeni.

Nu pentru sonor venise lumea. Imaginile cu americanii încercând să ajungă pe lună îi tulburau pe toți. Din când în când câte vreun tânăr ieșea să se uite scurt spre cerul nopții dar normal că se întorcea cu coada între picioare spre marele amuzament al audienței. 

- Hă, n-ai văzut nimic, așa?

Iar lumea râdea cu lacrimi. 

- Mari oameni americanii ăștia. Na că i-au întrecut și pe ruși!

- Stai să-i vezi ajunși acolo mai întâi…

Televizorul pâlpâi de câteva ori dând emoții oamenilor. Celebra lampă PL80 și hachițele ei mai tăiaseră câteva filme și ceva meciuri de fotbal. De data asta însă, Petea Cârciumarul era pregătit. În cutia de valori, lângă teancul cu încasările din zilele trecute, erau nu una, ci chiar două lămpi de rezervă. Costaseră ceva, dar își scoteau banii repede. Petea era băiat isteț și știa să repare deja singur televizorul. Până una alta, magicul instrument avea un cost prohibitiv pentru pescarii săraci așa că buna lui funcționare îi asigura o clientelă fidelă și pusă pe băut zdravăn. Cel puțin un meci Steaua-Dinamo era aur curat, într-o singură seară reușind să scoată un salariu întreg. Banii îi păstra cu fereală, știind prea bine că, dacă s-ar prinde Miliția cum adună el bani din ciubucuri, botezat de vin și alte mii de trucuri mărunte de gestionar isteț, bine nu i-ar fi. 

Nu-și vedea capul de treabă, dar se descurca. Avea două fete care îl ajutau, niște devâcka dure și care știau cum să răspundă la un ciupit de fund. Așa că, din când în când, se auzea câte-o palmă sonoră și câte-o înjurătură colorată. Dar pescarii nu cedau. Oricum, totul era o joacă, știută fiind firea răzbunătoare a lipovencelor de acasă.

Bere după bere, pahar de vin după pahar de vin și țigară după țigară, americanii erau mai aproape de lună. Murmurul devenea din ce în ce mai redus ca intensitate, iar fumul țigărilor din ce în ce mai gros. Cineva deschise larg și ultimele ferestre din capăt, dar aerul nu deveni mai respirabil. Televizorul pâlpâi iar, dând emoții, din nou, preacinstitei adunări. Toți ochii erau acum la ecran și nimeni nu mai vorbea. Cele două fete se opriseră din servit și flancau imaginea de-o parte și de alta cu mâinile încrucișate.

Pe gestionar prea puțin îl interesa cucerirea lunii. Nu dădea doi bani nici pe ruși, nici pe americani, nici pe Partid și nici pe sătenii din jur. Aduna bani ca un hârciog de câțiva ani deja. Visa la un post de Gestionar Șef la o piață din București și la un apartament "prin repartiție" undeva, într-o casă naționalizată de prin Cotroceni. Fusese cu ceva treburi pe acolo și îi rămăsese sufletul la casele boierești din alte vremuri, pline azi de demni fii și fiice ale Partidului. Își făcuse ceva cunoștințe la Direcția Piețelor și la Fondul Locativ, dar ce viza el nu se rezolva cu pește proaspăt și icre negre. Șpăgile cerute erau absolut aiuritoare, dar Petea era un băiat ambițios. Și, pentru prima dată după ceva vreme, simțea că se apropie de suma cerută. 

Privi cutia roșie în care ținea încasările paralele și simți clar cum îl cheamă. 

Acum. 

În secunda aceea. Privi în jur. Nimeni nu mai era atent decât la ecranul alb negru al televizorului. Pentru prima dată se auzea vocea crainicului în toată sala transmițând cu voce întretăiată, ca la fotbal. Înșfăcă rapid cutia și ieși în spate. Nici măcar un bețiv care să doarmă rezemat de perete nu era azi. Descuie depozitul băuturilor și aprinse lumina. Un bec galben bolnăvicios lumina suficient încăperea. Puse cutia pe masă și o deschise cu gesturi măsurate, aproape solemne. Luă tremurând teancul de bani și începu să numere. Era prea absorbit de numărătoare să vadă umbra neagră care se strecurase în spatele lui. Lovitura de ciocan veni în urletele audienței care zbiera ca la fotbal. Americanii aterizaseră pe Lună. Mai trăi câteva minute, asistând impasibil cum umbra de deasupra lua cutia de bani cu ea, cum resturile de os și creier fură curățate cu grijă, cum trupul lui fu suit într-un căruț cu roțile bine unse și dus departe, departe.

De fapt, nu chiar atât de departe.

Nikolai se uită mulțumit la sistemul de pompare improvizat de Aleksei. Ce simplu și frumos era totul! Băgai un ștecher negru de bachelită în priză și… Gata! Toată grădina primea apă prin țevi subțiri de plastic redegist, recuperat din pierderile altui CAP, mai mare, CAP care era condus din umbră de prieteni ai însuși Ministrului Agriculturii RSR! 

Trăiască și Înflorească Prietenia între Agricultori! 

Mai ales între tatăl lui, printre altele și un foarte discret informator al Securității, cunoscut așa doar de el și de mama lui, și Tovarășul Ministru, prietenie sudată la pescuit de crap, știucă, somn și partide aprige de braconaj timp de zeci de ani.

Se scărpină în creștetul capului. Chiar. 

Unde era Vasili? Tătucul? 

Nu îl văzuse de ieri, de când turnase Aleksei fundația pompei. Doamne, ce groapă adâncă săpase, cât ciment făcuse la lopată, cât beton cărase. Un om care, poate, altădată ar fi fost bun cel puțin de Maiștri sau chiar Inginer, dacă ar fi fost mai tânăr și cu mințile întregi.

Aleksei își merita fiecare pachet de țigări, fiecare pahar de tărie, fiecare masă pe care i-o dăduse. Vrednic om. Dădu din cap fără să-și dea seama. 

Apare el, își zise. 

Vasili cel Mare, cum îi mai zicea lumea prin sat. Sigur e pe la vreo drăguță din satele din jur. Că tare îi place să preacurvească, boșorogul dracu'. Plânge mama pe ascuns, dar ce să-i fac? Bărbatul e bărbat și are nevoi. Se simți mai ușurat după așa scurtă judecată.

Își mai turnă un pahar cu votcă bună și rece apoi apăsă prudent cu piciorul pe betonul proaspăt turnat. Cimentul se întărise suficient. Bun beton, Aleksei!

Aleksei se uită lung la ciocanul din mână. Avea și alte ciocane, mai bune, mai ușoare, aduse de la Tulcea. Scuipă lung și horcăi un pic. Da, nu va mai fuma. Sigur va arunca ciocanul ruginit de fontă în Canalul de lângă sat. Și foarte sigur, de mâine va dărâma Casa bună. Va face alta, mai largă și mai frumoasă. Mai spațioasă și mai luminoasă. Cu pereți groși de lut, văruiți alb albastru, cu sineală. Nu va uita să pună în amestecul de egalizare a pereților kiziki, bălegar de cal, pentru uniformitate și pentru a nu avea crăpături. Va face fundații solide din piatra adunată ani în șir în curte. Uși de lemn și ferestre zdravene, vopsite în albastrul cerului. Stuf bătut nemțește pe acoperiș și lemn traforat în forme de păsări călătoare la capete. Iar la vară va aduce nemți din RDG să doarmă aici (săracii nemți dormeau în niște corturi vai de mama lor pe câmp). Le va da de mâncare, apă rece și le va construi și o baie rusească nou nouță. Va câștiga bani frumoși pe care îi va pune lângă teancurile strânse deja. Își va lua o garsonieră la Tulcea, în Centru. Iar iarna va sta la cafenea, va fuma și se va uita la oameni. Iar când Dunărea se va scutura de sloiuri și pasagerul să coboare spre Sulina va veni acasă și va admira ce treabă bună vor fi făcut peste iarnă argații pe care îi va angaja. Căci erau destui cei dispuși să-și angajeze serviciile pe bani buni. Iar el bani avea. Privi spre câini. Poate că își va lua totuși o căsuță cu un petic de curte. 

Slujba de duminică seara nu avea mulți credincioși. Câteva babușka care simțeau Moartea după colț și cam atât. Mare fu mirarea preotului să-l vadă pe Aleksei la slujbă. Bărbatul stătu smirnă, închinându-se cuvios așa cum era regula, fără să bage în seamă babele de pe margine care leșinau de curiozitate. 

Părinte, vreau să fac pomană săptămâna viitoare! Pentru draga mea nevastă. Oftă neauzit. Nu știu dacă îți mai aduci aminte părinte, a murit demult, iar eu nu am fost om de atunci. Nu pot să plec de pe lumea asta fără să o pomenesc. Cuvintele veneau valuri ca un șuvoi de apă ce scăpa de chinga unui baraj invizibil. Vin mâine la matale acasă să vorbim și poate să-ți repar câte ceva ca mulțumire.

Șuric, Stepan, Petea și Vasili. Ăstea erau numele pe care i le șoptise jumătatea lui înainte să moară.

Șuric, Stepan, Petea și Vasili.

Apucase să îi povestească tot, cum beți morți o prinseseră și își bătuseră joc de ea, dintr-o joacă de adolescenți întârziați ce nu mai știau să dea înapoi. O tăiaseră cu cuțitele pescărești, în lung și în lat, într-o beție de sânge și vinovăție crudă apoi fugiseră ca niște lași. 

Șuric, Stepan, Petea și Vasili.

O lăsaseră aproape moartă în casa friguroasă, crezând că deja trecuse Fluviul. Sau că îl va trece curând. Apucase însă să îi să spună tot. Dar prea mult sânge trecuse în pământ. Pământul era flămând și nu avea să dea înapoi ceea ce furase.

Șuric, Stepan, Petea și Vasili.

Aleksei se închină încă o dată și ieși.

Patru au fost, Doamne, și toți patru au plecat. Toți patru au plecat să putrezească în Iad! Dă-le Doamne pedepse pe măsura suferinței mele. Usucă-le inimile și arde-i în smoală și catran. Nu îi lăsa să se odihnească, umple-le ochii de viermi și gura cu pământ! Să simtă în gură veșnic gust de fiere și cenușă!

Se închină din nou.

Mulțumesc, Doamne, pentru răbdarea pe care mi-ai dat-o, mulțumesc, Doamne, pentru sănătatea mea!

Aleksei se mai uită o dată la Biserică, își îndreptă spinarea și plecă spre casa lui. Avea multe de făcut.