Fierbintele soare roșu - capitolul V

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV 

Părintele termină orele de curs și ieși în curte lăsând copiii să strângă. Liniște. De ce este atât de liniște? Încă de când preda i s-a părut că ceva nu-i cum ar trebui. Prea liniște.

Curtea ar fi trebuit să duduie de forfotă. Echipa de recoltare ar fi trebuit să fi ajuns de vreo două ceasuri. Cerul încremenise. Stolurile obișnuite de nu-păsări dispăruseră. Până și nu-câinii păreau anormal de tăcuți. Părea că se închisese o poartă etanșă între sat și exterior. Când se mai întâmplase așa? Nu vreau să îmi amintesc. Nu este o amintire plăcută.

- Nu s-au întors încă? Știe cineva ceva?

Nu primi răspuns.

- Nu se văd încă pe drum? Nu se aud?

Doar liniștea îl privește în ochi, oamenii îi ocolesc privirea. Nu-norii s-au dat la o parte lăsând soarele să îl ardă. Deschise poarta. Liniște și acolo.

Ceva nu miroase a bine. Ceva miroase fierbinte. Aici liniștea nu-i un semn bun. Mă doare deja capul de-atâta liniște. Ca și cum o pâclă îmi blochează legăturile dintre neuroni și împiedică gândurile să se formeze. Orice alte gânduri în afara groazei. O groază irațională ce își caută drum spre exterior în urlete și lacrimi.

- O simțiți și voi?

Știu fără vorbe că da. Dezastrul își are un miros al lui, inconfundabil, aici. Diferit de orice pământesc.

- Vasili! Chemați-l pe Vasili! Trebuie să ne sfătuim.

Din mulțimea încremenită se desprinseră doi puștani și o luară la fugă peste garduri, dar goana le fu scurtă. Vasili venea trăgându-și din mers pufoaica. Ajunsese la el liniștea împreună cu senzația că mai trăise deja aceste clipe, atunci, demult. Și nu și-ar fi dorit să le rememoreze.

Pe atunci era doar un ciutan bălai născut pe navă. Ținea minte frica. Ținea minte groaza. Ținea minte disperarea. Dar alții erau adulții pe atunci. Alții au fost cei ce au luat pe umerii lor responsabilitatea salvării comunității de oameni căzuți în genunchi și rugăciune. Cum reușiseră? Era rândul lui să își asume, dar va ști cum?

- Aici sunt. Ești sigur, Părinte? A venit veste?

- Nu. Dar sunt sigur.

- Să mergem atunci.

Și-au făcut cruce și au pornit. Doi bărbați cu bărbile lungi, cocoșați mai mult de răspunderea momentului actual decât de lunga viață lăsată în spate. Soarele le ardea în ceafă. Unul strângea la piept Biblia legată în piele, celălalt trăgea câte-o dușcă dintr-o sticluță plată scoasă din buzunar. Vântul le mătura urmele din praful drumului.

***

Noapte. Frig. Nu-câinii urlă la a treia lună ce pare să fi răsărit pe cerul brăzdat de fulgere răzlețe. Nu-dragonii se învârt în spirale planând amenințător. În depărtare niște nu-vaci trezite de zgomotele ieșite din rutina nocturnă încep să mugă subțire.

Nu-copacii foșnesc a sfat.

- Ce facem?

- Este doar o lună rătăcită sau altceva?

-Ar trebui să reacționăm?

- Să îi dăm o șansă.

… spune Starostele. Legenda trimisului lui Dumnezeu ce va coborî într-o noapte dintre stele și va aduce echilibru și pace este puternică în el. De unde vine? A uitat. Sau poate nu a știut niciodată. Sau poate că nu era important.

Nu-câinii urlă la cea de-a treia lună ce pare să crească din oră în oră. Fulgerele se întețesc și o urmează festiv.

- O lăsăm să coboare. Vedem apoi.

***

Soarele apunea și lunile începuseră să se ivească atunci când nu-pădurea le apăru înainte. Avea să fie dimineață până vor ajunge. Se opriră lângă apă și băură cu sete. Încercară să își spele frunțile de gândurile negre, dar în zadar. Continuară drumul știut. Nu mergeau la locul recoltării. Nu avea rost. Știau deja ce ar fi găsit acolo. Mergeau să caute Starostele. Cu el aveau Contractul. În el le era speranța.

- Mai poți, Părinte?

- Avem încotro? De noi depinde acum. De nimeni altcineva. De noi și de Dumnezeu.

Strânse Biblia la piept gândindu-se de unde va începe. De undeva trebuia început și primele vorbe sunt întotdeauna cele mai importante. Așa este regula aici. Nu există a doua șansă. Mai poate el, oare, dezamorsa situația încă o dată?

***

Este ultima dată. Mă retrag. Am dreptul la Raiul promis. Mi-am trăit destul Iadul. Am facilitat desturora promisa Tranziție spre Liniște și Pace. Trebuie să găsesc pe cine las în urmă. Nu că nu aș fi încercat. Nu-i ușor. Cum să condamni pe cineva la nemurire? Cum să îi ceri să își asume așa ceva?

Noi nu am avut de ales. Noi nu am avut încotro. Nu ne-a cerut-o nimeni. Nu aveam nimic de pierdut.

Eu, el, ea… Nu am fost mulți cei care am ales Calea lui Jianyu. Iar copii ai noștri, proprii, nu am avut niciunul. Cum să ceri altuia să își ofere copilul într-un asemenea fel? Cum să îi ceri să accepte să aleagă pentru copilul lui Calea cea grea și lungă? Cum să lași un copil să și-o aleagă singur?

Atunci, în momentul acela de cumpănă de-o greutate unică, noi am fost nevoiți să ne asumăm decizia pentru noi. Da. Am făcut-o. Dar cum să pui acum un copil să o facă? Sau cum să îi pui părintele…

***

I se învârteau în cercuri ideile în cap. Asemenea nu-norilor mânați de furtună. Nu ajungea la nicio concluzie. În afară de una:

- Poate că de data aceasta soarta a ales pentru noi. Este semn rău atunci când arde galben Barometrul? Așa se zice. Așa se știe. Dar cine mai știe… De unde și până unde se știe așa?

Nu mai știa. Uitase. Sau nu a știut niciodată? Nu mai știa. Uitase. Sau nu a știut niciodată? Nu mai știa…