Fierbintele soare roșu - capitolul VII

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV 

Nu-pădurea aștepta încremenită. Se calmase din furie. Avea Credința că oamenii vor veni să-și repare greșeala. Se mai întâmplase și așa fusese de fiecare dată. De ce ar fi fost acum altfel?

Așa era de atunci, din Ziua Binecuvântată în care Sfântul Jianyu coborâse cu ai lui, în nori de trăznete asemenea unei a treia luni apărute din senin pe cer. Ziua în care acesta acceptase să fie prima gazdă umană pentru nu-lilieci. Ziua în care îl simțiseră ei, toți, intrând în comuniune și aducându-le cu el cunoașterea și înțelegerea căutate de milenii.

***

- Trebuie să vedem cu ce avem de-a face. Nu avem ce ne trebuie în navă pentru mai mult de trei săptămâni. Putem încerca să reparăm ce putem și să încercăm să decolăm. Sau putem explora ce are această planetă de oferit.

Căpitanul îi privi lung pe supraviețuitorii coborârii. Nu mai erau mulți. Ar fi fost suficienți pentru două echipe? Să încerce să exploreze fără a pierde, totuși, din timpul necesar reparațiilor. Decizia nu era ușor de luat. La cine putea renunța?

Opri toți tehnicienii. Era nevoie de ei. Era nevoie de cei mai calificați dintre ei. Cine mai rămâne? Explorarea este simplă dacă urmezi regulile. Atât de simplă încât o poate face și un copil. Poate că asta era și soluția.

Îi echipară complet. Nu ar fi trebuit să fie foarte simplu să treacă nimic de blindajul etanș al costumelor. Cel mai mare dintre ei, Jianyu, are cincisprezece ani. Cel mai mic, Vasili, doar opt. Dar este înalt și voinic pentru vârsta lui. Au rămas în urmă mame și tați, dar și frații lor mai mici ce nu ar fi putut duce echipamentul minim necesar.

- Știi ce aveți de făcut?

- Verificăm aerul. Dacă este respirabil, ne desigilăm atenți și la nivelurile de radiații. Orice agenți patogeni ar trebui să aibă o fiziologie suficient de diferită de a noastră ca să nu ne afecteze. Cel puțin nu din prima.

- Căscați bine ochii la orice formă de viață nu doar la cele evident periculoase! Nu se știe ce se poate ascunde în spatele aparențelor.

- Da. Căutăm apă și dovezi de viață inteligentă. Acestea sunt prioritățile dacă vom fi nevoiți să rămânem.

- Domnul să vă aibă în pază! Să vă întoarceți cu bine și cu vești bune!

Au pornit târșâind bocanci prea mari și grei prin colbul violet, cocoșați de greutatea echipamentului, dar, poate, mai mult încă de a responsabilității mult prea grele pentru umeri de copii. Soarele începea să se ridice de după deal. Trebuiau să iasă din zona pârjolită la coborâre. Altfel nu și-ar fi avut sens măsurătorile. Aici clar pământul era iradiat și aerul de nerespirat. Dar de ei, nu pentru că așa ar fi fost de dinainte.

***

Mare era, de obicei, răbdarea nu-pădurii. Dar nu și în asemenea momente. Dincolo de tăcerea asurzitoare mocnea anticiparea unui deznodământ. Orele se scurgeau implacabile, dar nu în favoarea celor ce așteptau. Curând va fi prea târziu. Prea târziu pentru toți. Curând moartea va deveni ireversibilă. Pentru toți.

Amestecate cu pământul vinețiu zăceau în devălmășie resturi de puieți de nu-copaci, dar și tinerii ce le frânseseră creșterea. Nu-vipere se târau alene printre ele. Soarele răsărea în zare. Curând avea să fie prea târziu.

Oare mai veneau oamenii?

***

Jianyu privi în urmă grăbindu-și tovarășii. Trebuiau să fie eficienți. Nu aveau timp de pierdut. Nu ei erau prima șansă a lor, adulții își asumaseră acest rol. Dar nici nu ar fi vrut să dezamăgească. Era important.

Ce a fost mai întâi? Valul de căldură îi izbi în spate, apoi abia auziră bubuitura.

- Jos! Pe burtă!

Ce, Dumnezeu, se întâmplase? Avea o presimțire rea. Nu putea fi o simplă coincidență. Explozia era exact unde lăsaseră nava. Cei mai mici începură să plângă. Soarele răsărise în zare. Le făcu semn să se ridice și să meargă mai departe. Știa deja că nu mai are la ce se întoarce. Știa că trecuseră pe locul întâi.

- Ne vedem de priorități, da? Aer, apă, adăpost.

- Singuri?

- Nu putem decât presupune că am rămas singuri. Nu are sens să ne întoarcem să verificăm de-aproape evidența. Nu aveau cum supraviețui.

Merseseră și merseseră. De parcă picioarele le aveau voință proprie. De parcă răsuflarea întretăiată de efort le-ar fi ținut gândurile departe. Nu ieșeau de pe potecă. Potecă? Ce să fi căutat aici o potecă? Cine a făcut-o? Era o potecă sau doar o întâmplare? Cert este că nu aveau curaj să o părăsească. Părea mai sigur pământul gol decât hățișurile ce îl delimitau. Mergeau. Și mai departe? Până unde?

Poteca se termină brusc în fața unei întinderi de apă tulbure. Potabilă? Era de văzut dacă măcar era apă în sensul cunoscut de ei.

Lunile răsăreau. Trebuiau să se oprească. Doamne, ai grijă de noi! Vor dormi aici și mai departe vor vedea mâine. Este și mâine o zi.

După ce adormiră mai micii lui tovarăși, Jianyu începu să își facă de lucru cu aparatul de analiză. Claustrofobia nu îi dădea pace. Știa să și-o ascundă momentan, dar știa și că, mai devreme sau mai târziu, nu va mai reuși. Nu va mai suporta mult timp casca. Avea nevoie să știe dacă aerul era respirabil. Și poate că nu era chiar cea mai proastă idee să testeze pe propria piele. Nu ar fi avut inima să ceară asta altcuiva. 80% Azot, 17% Oxigen și sub 2% Dioxid de carbon nu era ideal, dar nici departe de acesta. Aparent respirabil.

- Doamne Ajută!

… șopti abia auzit. Își scoase casca. Adormi cu ea în brațe și cu falsa speranță că ar fi putut să și-o pună la loc în timp util. Doamne Ajută!

***

Se trezi înconjurat de creaturi înaripate ce îi dădeau târcoale. Le auzea vorbindu-i îngerește. Le auzea fără să le audă. Le auzea vorbindu-i fără cuvinte, direct în înțelegere. Ce puteau fi altceva decât îngeri? Îi vorbeau direct în suflet, liniștindu-l.

- Cine sunteți voi?

… îi întreabă fără cuvinte.

- Dumnezeirea…

… îi răspunseră asemenea și i se așezară pe frunte.

- Ne primești?

Cum i-ar fi putut refuza? Demult nu-liliecii nu mai găsiseră asemenea gazdă primitoare și plină de Credință.