Povestea lui Jianyu
O poveste de ANCA și VASILE SUHOV
- Hai că o scot eu la un capăt! Nu degeaba mă cheamă Jianyu!
Ce ironie în asemenea alegere de nume… Era doar unul dintre mulții orfani și abandonați, copii nedoriți sau eșecuri genetice, victime colaterale ale împrejurărilor sau erori ale Sistemului ajunși în grija Metropolisului. Copiii Universali li se spunea. Teoretic, aveau doar numere de cod. Practic, întotdeauna ajungeau să li se lipească nume. Unul sau mai multe. Jianyu, constructorul de univers. Jianyu, cel care tace în alt dialect. Jianyu, închisoarea sa interioară. Jianyu, umărul, cel pe care te poți rezema. Un nume și multe sensuri. Care i se potrivea mai bine? Se învățase să își aleagă singur sensul ce-i convenea într-o situație sau alta, sensul în care își găsea calea de a ieși dintr-una dintre încurcăturile în care era specialist să intre cu capul înainte.
Respiră în ritmul interior al unei melodii doar de el auzite. Învățase să controleze momentele de panică astfel. Se clătină înainte și înapoi câteva secunde și își reveni. Învățase să lupte cu clastrofobia inerentă în asemenea locuri deschizându-se spre interior. În interior era aer și lumină. În interior era spațiul infinit. În interiorul său, în ritmul imnului înălțător, Dumnezeu îi deschidea calea către serenitate. Respiră din nou trăgând în piept aerul cumplit de poluat al molohului urban. Strânse din dinți și își reveni la liniștea dorită. Biserica se înălța modest în fața lui, cu o cruce pravoslavnică murdară de funingine si roasă de vremuri așezată în vârf, ca mărturie a Credinței celor ce intrau acolo și a legăturii lor directe cu Dumnezeu.
“...căci Cezarul e vremelnic și vremelnice sunt toate, numai Dumnezeu e Veșnic!”. Lacrimi fără apă îi curseră pe obraji și suflet. Intră fără ezitare, închinându-se așa cum fusese învățat de prunc de preoții așezământului. Oameni sfinți ce duceau cuvântul Domnului în cele mai sărace și periculoase mahalale, fără frică și fără ezitări. Nu aveau nici un fel de averi. Bogăția lor era în Ceruri și până și cei mai cumpliți ucigași se dădeau plin de teamă și respect nerostit din calea lor. Erau călăuziți de Dumnezeu și Preotul Ioan zis și Ioan cel Blând.
Între preotul ce avea grijă de mica congregație și Jianyu se făurise o legătură dincolo de cuvinte și inimă, o legătură de Tată și Fiu. Fusese norocos că părinții lui îl lăsaseră acolo, pe treptele bisericii pravoslavnice. Se scutură. Noroc? Nu. Dumnezeu avusese grijă de sufletul lui. Și continua să aibă și acum.
Acum când lucrurile se schimbaseră aparent. În sufletul lui Părintele trăia încă prin toate cele ce le învățase de la el. Cântecele bisericești îi sunau încă în suflet chiar și acum când trecuseră deja niște luni de zile de când nu le mai cântase nimeni sub cupola întunecată prin care apa ploilor acide începuse să își facă loc înlăcrimând pictura pereților.
Se cuibări între pernele de rugăciune pe care nu mai îngenunchea nimeni. Acolo dormea noapte de noapte. Neștiut. Negăsit de trupele paramilitare permanent în căutare de noi recruți. Opt ani neîmpliniți era cam puțin, dar se văzuseră și mai tineri. Ziua căuta apă potabilă și mâncare făcând aproape orice pentru a le procura. Noaptea evada aici, în sanctuarul său sigur. Țesătura superstițiilor ce învăluiau moartea Părintelui lucra încă în favoarea sa. Era singura creatură umană ce îndrăznea să îi treacă pragul. Deocamdată.
Se bucura de compania unei haite de feline dez-domesticite. De trei ori mai mari decât strămoșii lor de salon, pisicile erau aproape la fel de mari ca și el și în mod sigur de zeci de ori mai puternice. Îl adoptaseră ca pe unul de-al lor. Ai fi crezut că fără motiv, dar exista o explicație: momentele de concentrare asupra Cântecelor interioare îl făceau să emită, neauzit pentru semenii lui, vibrații ce atingeau note similare torsului. Cumva, le vorbea pe limba lor. Le simțea împărtășindu-i Credința și protejându-l ca pe un pisoi ce are nevoie încă să prindă puteri și experiență înainte de a i se cere să dovedească ceea ce poate. Prisss, giganta pătată în toate culorile posibile avea grijă de asta.
Recent luaseră în stăpânire lăcașul. Pe vremea când oamenii o foloseau nu îi treceau pragul decât accidental, în vreo goană nebună în urmărirea unui șobolan.
***
Noaptea căzuse peste port. Bezna din Biserică era vegheată doar de ochi cu pupilele verticale. Aerul aburea de la răsuflările lor. Jianyu își imagina că poate desluși îngeri ce veneau să îl păzească în dansul diafan ce se profila abia văzut deasupra.
Nu era, însă, o noapte ca toate celelalte. I se păruse că simțise un miros diferit la întoarcerea din oraș. Parcă și pisicile lui erau mai agitate decât de obicei. Învățase să le decodeze feromonii ca pe un limbaj în sine. Nevoia te învață. Avea dreptate Părintele Ioan. Nevoia și Dumnezeu sunt cei mai importanți dascăli care formează un om.
Amușină aerul rece. Mirosea a frică și a pericol. Nu ar fi putut explica de ce îi era mai frică în noaptea asta decât în celelalte. Dar, clar, ceva era diferit. Îl simțiseră pisicile și îl simțea și el. Somnul refuza să i se așeze. Pleoapele grele îi luptau cu tresăririle interioare ale unui simț care nu ar fi trebuit să existe. Între frică și oboseală plutea aproape treaz, dar nu tocmai.
***
Ușile mari, ferecate, explodară fără alt avertisment. Nu mai fuseseră demult deschise. El și haita lui aveau alte căi.
Lumina reflectoarelor fixate pe dispozitivele de tragere îi orbi pe moment. Ochii dicromatici își reveniră mai repede și retragerea bulucită îl luă și pe el ca dus de val. A fost șansa lui. Poate că nici măcar nu l-au observat. Nu din prima în orice caz.
Încă o explozie și încă una. Pereții groși, de piatră, au început să se prăbușească. Fugi din calea prăpădului fără să știe încotro. Pe cine căutau? Pe el? Cine l-ar fi știut? Pisicile? Era o posibilitate. Începuseră să le vâneze pentru blană. Cel puțin așa se spunea, deși nu văzuse pe nimeni să poarte altceva decât țesături sintetice, inteligente, adaptabile la mediul nu tocmai prietenos în care supraviețuiau. Deși, cine știe… poate acolo, departe, în lumea celor privilegiați, era altfel. Sau poate că altceva căutau vânătorii…
Fugea cât îl țineau picioarele mici. Singur. A fost singurul care a ales direcția asta? Improbabil. Din spate îl ajunse un ghem sinistru de sunete pe care le recunoscu fără să le fi cunoscut vreodată. Prisss și ceilalți rămăseseră să lupte și cădeau unul câte unul. Ghearele, colții și reflexele lor îi câștigau timp să dispară. Atât. Nu aveau vreo șansă să câștige în fața oamenilor echipați și înarmați până-n dinți ce nu veniseră să ia prizonieri. Nu feline în orice caz.
Pe el îl căutau? Gândul îi mări pulsul aproape blocându-i alergarea. Nu. Prea mare desfășurarea de forțe pentru un oarecare orfan posibil recrutabil și atât. Nu era el ținta. Era prea mic și insignifiant pentru ceea ce se întâmpla.
- Fugi! Fugi!
Își vorbea singur?
- Fugi!
Era Biserica strigându-i cu tunet de piatră strivită?
- Hai! Fugi! Vino!
Din față era strigat. De cine? Nu cunoștea pe nimeni. Nu mai cunoștea. Pe nimeni căruia să-i mai fi păsat de el.
***
O mână îl trase din întuneric luându-l pe sus. Dădu să se zbată, dar fără prea mult succes. Nu mai avea energie. Nu mai conta. Oricum nu ar mai fi avut unde se întoarce. Nu îl mai aștepta nimic înapoi. Cineva îl ridică în brațe înlocuind pașii lui mici cu unii grei și, cert, mult mai eficienți de adult. Demult nu mai fusese tratat conform vârstei.
- L-am găsit pe ăsta micu'. Aproape căzuse cu Biserica. Îl cunoaște careva?
Deschise ochii. Nu mai era în stradă. Nu mai era întuneric. Era într-o sală plină de aparatură pe care nu o înțelegea și de adulți ce se agitau de la un ecran la altul apăsând butoane cărora nu le înțelegea rostul.
- Gata? Mai așteptăm pe cineva?
- Nu mai avem timp. Ăștia suntem. Dacă ratăm momentul nu mai avem altă oportunitate.
- Și cu ăsta ce facem?
Îl trimiseră cu ceilalți câteva zeci de copii. Era cel mai mare, dar nu și cel mai voinic dintre ei. Viața pe străzi, supraviețuirea de pe o zi pe alta lăsaseră urme adânci. Costeliv și încruntat, privea cu neîncredere la mulțimea de bebeloi rotofei vizibil înfricoșați, cu lacrimile înnodându-li-se printre muci. Din când în când câte unul izbucnea în hohote de plâns, valul de orăcăieli răspândindu-se în cascadă și calmându-se până la disipare.
- Ce caut eu aici?
Se așeză turcește pe podeaua metalică și încercă să se detașeze de cei din jur “torcând”. Nu era ca și cum ar fi putut face altceva deocamdată. Nu era ca și cum ar mai fi fost în vreun pericol imediat. Fusese pus în rând cu cei mici ai lor, ai celor care aparent îl salvaseră. Avea răgaz de odihnă și învățase că trebuie să profite de el.
***
Biserica din care scăpase Jianyu nu fusese singura victimă a zilei. Un edict imperial pornise valul de distrugeri și îl rostogolise la nivel planetar. Lăcaș după lăcaș căzuseră îngropând cel mai adesea și preoții ce le serveau. Nu era ca și cum nu s-ar fi așteptat. Somațiile curgeau deja de ani. “Singura religie este Creștinismul Luminat, condusă de singurul Cap al Bisericii, Împăratul Preasfânt! Orice alt cult, oricât de mare sau de mic, nu este decât Erezie! Pocăiți-vă și treceți la Adevarata Credință! Împăratul este iertător dar răbdarea lui nu este Infinită! Pocăiți-vă azi! Îndreptați-vă spre cea mai apropiată Biserică Imperială și Botezați-vă! Acum!”. Așa suna în mii de limbi și dialecte Edictul Unic. Pe mii de afișe, ecrane și tot felul de interfețe. Citit în mii de megafoane, răspândit de milioane de drone colorate în Roșu, Culoarea Sfântă.
Iar într-o dimineață de septembrie, fix de ziua Împăatului, s-a dezlănțuit iadul. Biserici, moschei, geamii, temple de toate felurile și de toate riturile. Chiar și cele părăsite de multă vreme de credincioși. Pângărite, desacralizate, aruncate în aer fără niciun fel de milă. Spălate cu aruncătoare de flăcări mai întâi, în față camerelor lacome ce transmiteau în direct. Mii de drame mai mari sau mai mici. Uneori credincioșii au ripostat dar au fost aduși repede la tăcere de arme grele de asalt. În alte locuri doar s-au adunat în proteste tăcute dar și acolo dronele lichidaseră orice urmă de revoltă.
Mulțimi de nave mai mici sau mai mari încercară să scape de teroarea instaurată din senin. Unii scăpară, dar cei mai mulți nu. O blocadă prinsese ca un clește vechiul Pământ. Sateliți și nave militare măturau totul cu arme cumplite.
Apoi urmă al doilea edict. Pe scurt, măritul Împărat decretă întreaga planetă ca loc de joacă al lui și numai al lui. 10 ani. În 10 ani trebuia evacuat totul. Planeta se va transorma într-o grădină, un Palat și un Templu, totul pentru Slava Conducătorului.
Printre navele ce reușieră să fugă între cele două edicte era și crucișătorul greu “Sf. Vasile cel Mare”. Tocmai ieșise din reparații și era pus în funcțiune de un mic echipaj omogen de ruși ortodocși ce asistară cu oroare la distrugerea în direct a catedralei “Vasili Blajenâi” din Moscova lor iubită. De la gând și faptă.
Celor șaptezeci de membri ai echipei li se alăturară familiile și prietenii, preoți și vecini, oameni care se cunoșteau între ei, oameni care împărtășeau aceeași credință strămoșească. Oameni care mai degrabă alegeau renunțarea la casele în care se născuseră și crescuseră decât la Credință.
Printre ei Jianyu era diferit și asemenea în multe feluri. Cine îi ghidase pașii prin întuneric? Doar Dumnezeu știe.
***
Nu se putea scutura de dualitatea de senzații contradictorii. Era și nu era locul lui aici. Nu era de-al lor, membru al “satului” lor în care se știau toți pe toți după numele de botez, dar și după patronim și obiceiuri. Pentru el ei erau toți la fel de străini. El nici măcar nu ar fi avut răspuns la întrebarea de-al cui este. Este de-al Bisericii, atât. Dar poate că era suficient pentru a fi adoptat și integrat. Brațele adulților de pe navă i se deschiseseră din prima clipă. Cine nu ar fi primit un orfan credincios ce aproape murise cu biserica ce-i fusese adăpost?
Copiii erau altă poveste. Respectul lor trebuia câștigat.
Și nu era Jianyu omul care să nu aibă cu ce se face respectat. Spre deosebire de toți ceilalți de vârste apropiate, el supraviețuise ca o fiară semi-sălbatică, obligat să se adapteze și să se maturizeze înainte de vreme.
Jianyu, constructorul de Univers. Coagula micro-comunități și genera reguli de urmat. Și era urmat. Cu respect. Cănta și le vorbea și din cânturile sale se desprindeau învățături importante. Mai importante, poate, uneori, decât cele de la orele de curs ținute de profesori. Printre aceștia din urmă erau și din cei cu pregătire pedagogică din viața pe care o lăsaseră în urmă, dar și adulți ce aveau cunoștințe folositoare de împărtășit chiar dacă în viața “cealaltă” nu era treaba lor să învețe pe alții.
Jianyu, cel care tace. Și tăcerea lui plină de sensuri era respectată. Nu era singur. Era cu Dumnezeu. Și toți știau asta prea bine.
Jianyu, cel ce dispărea uneori în propria sa închisoare interioară.
Jianyu, umărul mereu la îndemână, cel pe care te poți rezema. Cel care întotdeauna le știa pe toate asemenea oamenilor mari, dar mereu accesibil și copil ca ei.
***
Anii au trecut și nu tocmai monoton. Greu să te împiedici de monotonie atunci când ești permanent în stare de fugă din fața pericolului real și, aparent, imposibil de lăsat în urmă.
Crucișătorul era mai mult decât încăpător pentru cei 1.278 și, curând, 1.279 de oameni de toate vârstele și culorile, uniți prin Credință și voința de a rezista în fața absurdității totalitare imperiale. Nici o mie și trei sute într-o navă gândită pentru cinci mii. Aproape jumătate copii. Puțini pentru Crucișător. Asta era bine. Însemna că proviziile vor ține mult dincolo de cei cinci ani cât era durata standard a unei expediții regulamentare. Însemna că, teoretic, nu aveau de ce să rămână fără ceva vital curând. Puțini pentru Crucișător. Asta era rău. Însemna că pentru a menține toate sistemele în funcțiune fiecare dintre ei avea de lucru și nu puțin și nu într-un singur domeniu. Indiferent de vârstă. Nimeni nu avea scutire de la a contribui la efortul comun. Și nu era unul ușor.
Comments
Post a Comment