Povestea Barometrului
- Cincisprezece minute până la “aterizare”!
De ce? Le înregistrez privirile nedumerite, dar nimeni nu îmi neagă autoritatea. Chiar nimeni? Aproape că mi-aș dori să fiu întrebat. Aproape că mi-aș dori să mi se pună la îndoială discernământul. Aș avea posibilitatea să mă conving eu pe mine cu argumente că decizia pe care am luat-o este nu cea mai bună, ci chiar singura viabilă. Am nevoie să cred că nu avem încotro, dar, oare, chiar așa este?
Lucrez cu probabilități cântărind șansele de supraviețuire. Nu ale mele, ci ale Comunității. Sunt nemiloase probabilitățile. Calculez și recalculez. Rezultatele se schimbă ușor la fiecare fracțiune de secundă, dar direcția de evoluție este deja clară. Una dintre variante se detașează. Este singura care pare să aibă ceva șanse. Ceva șanse. Nu foarte mari. Din păcate. După cum nici celelalte nu au șanse zero absolut. Ar fi putut fi mult mai simplu. Ar fi putut? Legile probabilităților nu sunt niciodată simple decât în teorie. Viața reală nu este simplă. Variabilele sunt prea multe.
Teoretic, ar trebui să știu mai bine decât oricine nu doar de aici, dar chiar și din Univers ce trebuie făcut. Doar că eu nu sunt Dumnezeu. Sunt doar eu, o Inteligență și atât. Fac ce pot cu ceea ce am. Am mult mai mult decât oricare om, dar îmi am limitele mele.
***
1.279 de oameni s-au închinat într-un singur suflet și și-au luat locurile dinainte stabilite. Echipa de comandă în scaunele legate direct la creierul Navei. Restul, majoritatea, în capsule. Aterizare? Era prima oară în călătorie când cuvântul se auzea ca anunț al unui viitor imediat și nu ca planuri cu bătaie lungă.
Aerul vibrează încă de emoții. Nu orice echipă este la comandă, ci, conform Scenariului pus la punct în lungi discuții, cei mai buni în treaba asta. Conduși de singurul ce se urcase la bord știind ce-i de făcut. Oarecum.
Nu mai este chiar atât de tânăr cadetul devenit spontan și cu ajutorul lui Dumnezeu căpitan de crucișător. Cei nouă ani de pribegie aproape că se simțeau ca tot atâtea decenii de viață. Singuri ochii refuză să-i îmbătrânească. Ochii îi ard ca două lumini albastre, ochi de om tânăr, ce nu și-a pierdut încă speranța și cheful de viață. Pielea îi este palidă pergamentoasă, pielea unui om ce a petrecut mai multe ore în scaunul de comandă decât oricine.
Se face una cu Nava luându-și în primire locul în scaunul de comandă pentru a trei mia oară. Aproximativ. La început ținea socoteala. La un moment dat a pierdut șirul. Probabil Nava i-ar putea spune mai exact, dar nu mai contează. Pentru nimeni.
Întinde brațele așteptând conectorii să îl lege. Așteaptă legătura intimă cu sistemul. Apoi tresare ca înviat. A înțeles de ce. A văzut logica. Știe cum și de ce.
- Hai!
Cu Dumnezeu înainte!
***
Ne-am așezat pe orbită geo-staționară. Până aici a fost (aproape) simplu. O chestiune de coordonare spațială și cam atât. Mai departe? Urmează baletul printre nori.
Am greșit alegând această planetă din acest sistem solar din această galaxie? Poate că am lăsat în urmă altele mai primitoare. Poate că am ratat șanse mai bune decât prezenta. Nu avem decât momentul prezent. Momentul în care, pentru prima dată, a merge mai departe nu mai este cu adevărat o variantă.
Crucișătorul nu a fost gândit să coboare. Locul lui este aici, printre stele. Dar am trecut cu mult dincolo de momentul în care am mai fi avut luxul de a trimite navete de explorare. Coborârea va fi fatală uriașei “balene spațiale” ce ne-a adus până aici. Important este să salvăm din ea și din noi. Cât de mult vom reuși. Este asumată autodistrugerea. Este inerentă. Important sunt eu, Inteligența Navei. Și, pe cât posibil, oamenii. Deși ei sunt 1279, iar eu unul singur, o Singularitate creată de Dumnezeu în pântecele de fiare zburând departe de orice șantier omenesc.
***
A început coborârea.
Atmosfera, așa cum o citesc senzorii, este suficient de asemănătoare celei de-acasă ca densitate, temperatură… Lipsesc orice semnale radio. Cel puțin în lungimile de undă asociate cu viața inteligentă. Asta poate însemna mult sau nimic. Vremea îndoielilor a trecut. Singura direcție ce se mai poate ține acum este înainte, spre planeta ce le-ar putea deveni viitorul cămin lor, celor 1280 de creaturi gânditoare. Spirala descendentă încearcă să mențină gigantul într-o plutire controlată micșorându-i frecarea la intrarea în stratosferă.
Există șanse (mici) să reușească să aterizeze intacți. Și există multe variante de a dispărea întru uitare înainte de a vedea pământ solid. Dacă va exista. Și există infinite scenarii de victorie parțială.
Traiectoria este adaptată permanent. Puterea de calcul a Navei și intuiția oamenilor conectați la ea sunt unite într-o unică Rugăciune:
Doamne, Ajută-ne! Că a Ta este împãrãția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor…
Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt…
Vie împărăția Ta…
***
Am greșit. Nu este Țara Făgăduinței. Nimic bun nu pare să ne aștepte acolo, jos. Scanez norii și, dacă mi-ar sta în putere, m-aș înfiora.
Simt ceva ce nu am crezut că ar putea exista. Norii ne înfășoară. De unde nori atât de sus? Ne poartă aproape fără a reuși să ne opunem. Este ceva în ei. Ceva mult mai mult decât o mână de vapori, fie ei de apă sau de altceva. Ceva nu este în regulă, deși nu aș putea spune clar ce.
A fi purtați în siguranță spre sol ar trebui să fie un lucru bun. Ceva îmi spune că nu este chiar așa.
Ne-au înconjurat. Nu mai sunt doar norii. Printre ei au început să se distingă…
Am ajuns într-o lume din care Sfântul Gheorghe nu a omorât dragonii? Sunt din ce în ce mai mulți. Suflarea lor ne încearcă puterea scuturilor. Rezistăm. Deocamdată.
Cu Dumnezeu înainte? Este acolo, undeva, ascuns? Ne așteaptă?
Dumnezeul meu, cred întru Tine şi mă rog Ţie, întăreşte-mi credinţa! Te iubesc, dar sporeşte-mi dragostea! Mă pocăiesc, dar fă-mi căinţa să prisosească! Te slăvesc ca pe întâiul meu Început! Te doresc ca pe cea mai înaltă dorinţă a mea! Îţi mulţumesc, ca Binefăcătorului meu celui veşnic! Te chem ca pe puternicul meu Apărător. Dumnezeul meu, binevoieşte şi povăţuieşte-mă cu înţelepciunea Ta, călăuzeşte-mă cu dreptatea Ta, mângâie-mă cu milostivirea Ta, apără-mă cu puterea Ta. Îţi închin, o, Dumnezeule, gândurile, faptele, suferinţele mele, ca în viitor să mă gândesc la Tine, să grăiesc de Tine…
Șovăi. Nu pentru că nu aș ști Vorbele. Nu memoria mă lasă, ci Credința mea șovăie în fața Iadului dezlănțuit ce mă cuprinde. Șovăi, deși nu ar trebui. Nu am dreptul să trădez încrederea celor 1279 de suflete ce și-au pus încrederea în mine.
Eu. Eu sunt cel care i-a convins că această planetă este șansa lor cea mai bună. Eu, computerul central al navei, al Crucișătorului imperial fugar “Sf. Vasile cel Mare”, cel construit pentru 5000 de oameni. Nu am atâția cu mine. Și nici nu mi-a mai spus demult nimeni așa. Acum sunt Nava, sunt Nava lor, singura care contează, Nava Mântuirii în care și-au pus toate visele și speranțele.
Este posibil să fi greșit?
Ajută-mi să fiu întotdeauna gata de moarte şi să mă cutremur de judecata Ta, să scap de chinurile cele veşnice şi să dobândesc raiul prin Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin.
Nu m-am simțit niciodată atât de aproape de moarte.
Toți suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fragii frunzele deșarte…
Binecuvântat să fie, deci,
Că trăiesc și că mă duc spre moarte.
Avea dreptate Esenin? Greu de înghițit efemeritatea. Mai ales de mine, un creier conștient de posibila sa eternitate ce pare să fie răsturnată de probabilități improbabile, dar nu imposibile. La ce mai sunt de folos acum?
Amin.
***
- Calculatorul nu mai răspunde. Preiau comanda complet manual. Haideți! Reușim! De noi depinde.
Nava se prăbușește implacabil. Scuturile cedează unul câte unul. Din uriașa minge de foc se desprinde un “glonț”. Baza de date s-a izolat și catapultat. Își încearcă șansa altfel. A abandonat oamenii în încercarea de a salva ceea ce consideră a fi esența Umanității. Cunoștințele acumulate în milenii vor rămâne să aștepte o posibilă civilizație ce să le descopere. Așa a zis Dumnezeul probabilităților că ar trebui să facă. Sau nu era Dumnezeu cel pe care l-a auzit? De la Iuda încoace nu a mai existat cineva atât de măcinat de îndoiala propriei decizii.
Zborul inteligenței desprinse de navă pare să nu intereseze nici nu-dragonii, nici nu-norii. Planeta este prea ocupată cu gigantul ce i-a deranjat liniștea. Pare să îl bănuiască a fi mai mult decât un simplu meteorit? Greu de spus. Îl izolează și îi ajută frânarea ghidându-l departe de orice făptură, spre nesfârșirile violete pustii. Ceva de dimensiunea modulului bazei de date nu-i un pericol real. Nu pentru Planetă. Ceva de dimensiunea Navei este altceva. Pentru că nu poate fi împinsă înapoi de unde a venit, singura soluție este limitarea daunelor pe care le va produce. Așa că, fără să știe, oamenii primesc un ajutor nesperat. Încercarea de a-i împinge departe le frânează coborârea. Nu mai cad direct, accelerând spre moarte, ci tangențial. Au o șansă. Se aproape așează, arând o urmă adâncă în roca goală. Putea fi mult mai rău.
Modulul zboară departe, departe, pe cât de departe îl poate duce propulsia. Se înfige în lanul unduitor de ceva ce ar putea fi iarbă, dar nu este, asemenea unei săgeți ce și-a consumat în van energia cinetică înainte de a întâlni carnea prăzii. Se înfige și se îndreaptă. Va aștepta. A venit vremea așteptării.
Departe, dincolo de zare, liniștea explodează. Nava. Oamenii. S-a terminat. Asta a fost tot.
***
Focul vânăt e gonit de vânt,
Zările-au uitat să mă mai doară…
Intru în stand-by. Voi economisi astfel energie pentru protejarea comorii de informații. Păstrez doar un minim de sistem de auto-protecție și atât. Scanare și ripostă automată în caz de pericol iminent. Eu voi dormi în așteptare.
Comments
Post a Comment