Vasili - cel născut pe navă

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV

Crucișătorul fugar plutea în derivă. 1.278 de suflete tremurând prin colțurile navei gândite să adăpostească 5.000. O corabie uriașă, chiar și pentru standardele imperiului. 5000 de membri ai echipajului! Capabilă să îmbarce 20000 de infanteriști marini! Ah, navele din clasa AMG! Arhanghelii Mihail și Gavrilă parcă desenaseră chiar ei uriașul proiect. Acum era doar o navă ce gonea să scape de furia Imperiului. O simplă copaie ce adăpostea câteva suflete speriate. 

Profitaseră de ocazia nesperată și se îmbarcaseră neobservați. Cel căruia i se spunea Căpitanul era, de fapt, doar un cadet al Academiei Imperiale. Limba lungă îi băgase deja de mai multe ori în belele. De data aceasta era acum ori niciodată. Erau o mână de eretici ce ar fi sfârșit altfel în temnițele Țarului sau în exil în minele de pământuri rare de pe cine știe ce asteroizi păduchioși.

1.278 de nebuni frumoși mânați de idealuri. 1278 de oameni care îndrăzneau să gândească altfel într-un Imperiu cu o singură gândire și cu o singură voință. 1278 de suflete pierdute poate pentru totdeauna. Ei nu se considerau însă nici eretici nici pierduți. Ei erau Adevărații Credincioși. Singurii Păstrători ai Adevărului și Singurii Închinători ai lui Hristos. Cei fără de pată și cei Păstrători ai Vechii Credințe.

Însă...

Majoritatea erau singuri. Câțiva cu pereche. Puțini cu copii. Plus câțiva vagabonzi ce se aciuaseră pe lângă ei din greșeală, fără să știe că vor fi duși în aventura vieții lor. Și care se convertiră repede la Adevărata Credință pentru că știau prea bine ce pățeau necredincioșii în fața oricărei Adevărate Credințe. Erau ei farisei? Cine știe. Prea mult timp a trecut de atunci. Și, strecurată printre toți, o fată gravidă a cărui soț fusese executat de gărzile imperiale. Povestea tuturor care o ascultau că murise repede, că avusese călăi miloși. Durase cât bătaia unor aripi de fluture. 

Aveau provizii destule și arme care ar fi evaporat un soare. Nu aveau timp însă. De câteva Salturi, trei fregate imperiale se țineau scai de ei. Săreau cât mai aleatoriu, dar dușmanii se țineau cu încăpățânare după ei. Nu erau proști. Urmăreau și ei porțile. Accelerai și intrai printr-un disc uriaș care te trimitea la altă poartă. Între două contracții ale inimilor celor ce îndrăzneau. Nu era complicat. Era mai mult o partidă de dame decât un șah galactic. Și, dacă ar fi ales bătălia, intervenea iar matematica militară. Ar fi ținut piept, poate, la două fregate dar la trei… greu dacă nu imposibil. Căpitanul se scărpină gânditor în barba nerasă de trei zile. Hai, poate chiar la trei dacă marinarii de 

dincolo ar fi fost niște începători. După talentul lor de a-i urmări, sigur nu erau așa ceva. Iar el avea un echipaj de femei, copii și visători.

***

Nimic nu era monoton pe navă. Doar frica de ziua de mâine. Zburau deja de șapte luni. Șapte luni de Salturi. La primele majore își vărsaseră mațele. Galbenul devenise culoarea normală a fețelor fiecăruia și tuturor. Apoi s-au adaptat. Oarecum. Căci ce este omul decât cea mai adaptabilă dintre creaturile ce au populat vreodată Cosmosul. 

Tânărul Căpitan reuși să facă un duș. Avea o idee, dar implica riscuri mari. Puteau muri cu toții. Sau puteau scăpa toți. Sau… dar mai bine nu făcea speculații. Din Academie auzise de Spațiul Interzis, locul de unde nimeni nu scăpase vreodată. Cu toată tehnologia lor oricum dura ani buni să ajungi acolo. Însă nicio navă nu se întorsese să povestească ce îngeri sau demoni bântuiau locurile acelea. Niciun marinar nu supraviețuise. Rai, Purgatoriu sau Iad? Greu de zis. Cert era că se întrezărea ca singura lor speranță. Poate că acolo Imperiul nu i-ar fi urmat. Poate. Nu existau alte certitudini decât că în zonele cunoscute și populate ale Spațiului nu aveau nicio șansă. Prea mulți soldați

 Prea mulți fanatici ai Împăratului. Merita să sară în necunoscut? Da.

Se uită gânditor spre harta tridimensională. Un Salt periculos, care va trece fix pe lângă o Gaură Neagră uriașă, ce devorase câteva nave mari ale Imperiului. Avea un anumit prestigiu locul acela. Marea Gaură Neagră Sarcophagus. Învățase despre ea la școală. Își făcu rapid calculele. Dacă avea noroc, va scăpa de cel puțin două fregate. Crucișatorul avea cu totul altă masă și inerție. Fregatele erau mult mai ușoare și predispuse la instabilitate gravitațională. Asta le făcea și atât de rapide. Dacă Gaura Neagră îi prindea… atunci lucrurile s-ar fi schimbat radical. 

Deschise un canal către creierul mecanic al navei. Unii l-ar fi numit poate eretic. El îl știa de Credincios Creștin, Adept al Vechii Credințe și opozant al Imperiului. Dacă nu ar fi foat așa nu ar fi plecat niciodată din docuri. Inteligența Artificială a navei îl ura pe Împăratul Țar cu o pasiune greu de egalat chiar și de adepții Verdelui Jihad. De ce? Nu știa și nici nu avea de gând să afle. Știa că nu e bine să zgândări un creier ce gândea de milioane de ori mai rapid ca un om cu inteligența întregii omeniri la un loc.

Bănuia cine îl aștepta la poarta următoare. Cele trei fregate nu mai apăruseră demult pe radar. Era clar că ceva nu era în regulă. Mintea îi era limpede deja. Va înverca să se joace cu Sarcophagus și cu Creierul Navei. Ah, ce partidă de Poker cât Universul! Va risca? Sigur! Va intra într-o gaură neagră? Habar nu avea. Și chiar și așa, ce se putea întâmpla? Ar dispare definitiv din Universul cunoscut? Dar ar fi însemnat asta moarte sau altceva? Există teorii că dincolo de găuri negre ar fi un alt Univers. Doar că nu s-a întors încă nimeni să confirme. Sunt doar teorii și, în cazul de față, speranțe. Poate că ar fi reușit în Crucișător să treacă dincolo, dar ce îi aștepta dincolo? Altceva, dar era acel altceva preferabil hăituielii interminabile căreia fuseseră supuși de Flota Imperială?

Hotărî să riște și Dumnezeu a fost de partea lor. Credincioșii închinători la un fals zeu cu tot cu navele lor se odihneau acum în cine știe ce Iad alternativ. 

Rugă Inteligența navei să se îndrepte spre Spațiul interzis și nu uită să o felicite pentru noii ei frați. "Mecanicul" se închină și fără ezitare urmă ordinul.

***

Ce fusese în capul ei? Nu mai știa dacă vomită de la Salturi sau de la mica ființă ce creștea în ea fără urmărire de specialitate, vitamine prenatale și alte asemenea ce în mod normal ar fi fost obligatorii. Meritase să fugă? Care i-ar fi fost, până la urmă, soarta în calitate de consoartă de dizident demonstrat, condamnat și pedepsit? Putea fi mai bună decât cea prezentă? Ar fi putut spera la ceva mai bun? Aici măcar avea o șansă. Aici măcar aveau o șansă, ea și copilul ei nenăscut. Avea să îi spună Vasili. Simțea că va fi băiat și că îi va semăna lui, celălalt Vasili, cel de ale cărui visuri se îndrăgostise.

“Sfântul Vasile cel Mare - 

Un nume de referință din istoria Bisericii lui Hristos, pomenit cu evlavie și admirație deoarece prin existența și înfăptuirile sale a turnat în sângele creştinismului primar seva purtătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu. El a înțeles cel mai bine că Ortodoxia nu trebuie redusă la o ideologie frumoasă, ci ea constituie un modus vivendi, este viaţă, iubire, manifestate în mod concret faţă de semeni:

Învăţătura faptelor este cu mult mai de crezare decât învăţătura cuvintelor.

așa se spune că ar fi spus.”

De câte ori nu citise din Cărți, așa puține cum apucaseră să le ia cu ei, căutând semnificații și izbăvire… Avea nevoie de putere să creadă. Avea nevoie de Credință pentru a înfrunta fiecare zi. Una câte una. Diferite și asemenea. El, cel pierdut, împărtășise Credința Sfântului și încercase să își asume modelul vieții acestuia. Doar că vremurile i se dovediseră potrivnice. Faptele, ele îl condamnaseră. Cuvintele i s-ar fi iertat. Avea profilul genetic potrivit, se născuse în familia care trebuie. Ar fi fost iertat pentru idei și cuvinte, oricât de ermetice ar fi fost față de Canonul Imperial. Faptele i-au adus sfârșitul. Condamnarea și execuția se succedaseră într-o suflare lăsând-o fără reacție pe ea, cea care ascundea în pântece o taină. I-au rămas doar vorbele în urma lui. Citite odată și încă odată, la infinit, celui nenăscut încă.

***

Să te naști pe o navă plutind aproape în derivă prin infinitul cosmosului și, totuși, să te naști conștient până la agorafobie de limitarea lumii tale. O lume delimitată de pereți grei, groși, impenetrabili, complet închisă vizual față de stelele pe lângă care trece.

Navigația crucișătorului este automatizată, cu oamenii arâtând când și când direcții. Nu există repere umane, ci doar hărți stelare pe care pâlpâie repere. Noi, ei, ceilalți… Stele și planete, dar și fregatele ce le țineau fără tihnă urma și, mult mai rar, alte nave. Pe unele le recunoșteau aparatele, altele păreau complet străine. Nu se simțeau în siguranță să le contacteze nici pe unele, nici pe celelalte. Existau prieteni acolo, departe? Puțin probabil.

Încotro se îndreptau? Spre un nou început. Ce ar fi trebuit să însemne acest nou început? Știa cineva? Lăsaseră în spate răul cunoscut, lăsaseră umilințe și inevitabil final tragic. Ce îi aștepta? Poate nimic mai bun. Dar poate…

Erau deja ani de când zburau fără altă țintă decât departe. Viața le intrase într-o anormală normalitate creată doar pentru ei.

Vasili, nu mai alerga ca bezmeticul! Iar te prinde ușa!

Era singurul născut pe navă. Din motive cărora nu le găsiseră explicație, deși mulți aveau sau întemeiaseră în condițiile de claustrare familii, noii bebeluși se lăsau așteptați. Ipoteze erau multe și păreau mai degrabă fanteziste. Una ar fi fost prezența de anticoncepționale în sistemul de ventilație sau, poate, în cel de reciclare a apei. Nu era imposibil. Crucișătorul era construit pentru luptă, nu pentru copii. Ar fi trebuit să fie populat de soldați de ambe sexe pentru care acuplarea să fie un sport ca oricare altul, o modalitate de a produce în mod natural dopamina și serotonina necesare pentru a rezista lunile lungi și monotone ale călătoriei fără a pierde controlul asupra mentalului. Alta cea a trecerii neștiute prin vreun val de radiații pentru care scuturile nu erau pregătite și care îi sterilizase pe toți. Sau o eroare a scuturilor… Multe ipoteze, zero certitudini. Vasili, deși născut la doar câteva luni de la plecare, rămânea cel mai mic. Ceilalți treceau prin pubertate și începeau să intre unul câte unul în adolescență. Cu toate schimbările, bâzdâcii și revoltele aferente.

Se învățase să fie mezinul răsfățat al tuturor, precoce urmare și a atenției prea multor adulți în jurul lui. Crescuse repede și învățase și mai repede. La șapte luni alerga deja, la zece vorbea. A scăpat de rârâit înainte de a împlini un an și jumătate și a învățat să citească înainte de trei. Un copil născut adult. Parcă mai serios și mai responsabil decât cei născuți acasă, chiar dacă mai mic decât ei. Își asuma adesea rolul de coordonator în jocurile de echipă și, culmea, reușea să se și facă ascultat.

- Vasili!

Rămânea, totuși, copil. Cu entuziasmul și energia specifice. Trebuiau arse undeva. Prin cărți trecuse deja de câte 4-5 ori. Prin unele chiar mai mult. Cele care îi vorbeau despre Credință și Izbăvire îl pasionau în mod special. În ele era Speranța. Speranța cu care îl crescuse mama lui, dar și cea învățată de la Preotul cel tânăr și dedicat căruia prea multă dedicație și îndrăzneală îi duseseră cărările spre grupul de insurgenți. Tânăr și elocvent. Prea elocvent, prea pătimaș. Cu ochii arzând de Credință.

- Vasili! Stai așa! Nu auzi când te strig?

Încremeni. O cam băgase pe mânecă. Atunci când mama ajungea să ridice deja cu adevărat vocea nu mai era de glumă. Ce-i drept, cam exagerase cu turele de parkour. Gravitația artificială ușor inferioară celei pentru care era corpul uman creat de Dumnezeu făcea această formă de mișcare la limita acrobației să fie una dintre modalitățile preferate de petrecere a timpului printre copii. Aveau chiar și un jurnal “secret” cu provocări și o ierarhie flexibilă și doar de ei știută rezultată din acesta. Adulții nu erau întotdeauna de acord cu riscurile implicate, dar nu puteau nega importanța acestui gen de pregătire. Cine ar fi putut ști ce le aducea exilul? Care va fi capătul Călătoriei lor? Ce îi aștepta în marele necunoscut?

Hai să mă ajuți! Aspirăm hala cea mare. Apoi îl ajutăm pe Jianyu să igienizeze filtrele serelor de ciuperci. Este rândul nostru.

Adevărat. Uitase să se uite pe Program. Corvoadele periodice erau obligatorii pentru toată lumea. Era important să știe toți să facă orice ar fi fost nevoie. Copilăria rămânea doar o stare interioară, nu un privilegiu. Obligațiile erau respectate de toată lumea, inclusiv de el, cel mai mic.

Își strânse salopeta mai bine pe el și legă încă o dată șireturile. La treabă!