Lumea de Vineri

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV

> I <

Scriu în jurnal. Nu mă opresc să verific cele scrise. Nu mă interesează dileme de topică sau erori de autocorect. Sunt irelevante. Important este să consemnez. Pentru cine? Nu știu.

Am trecut de o săptămână în Spațiul Interzis. Atmosfera este grea. Vorbele puține. Nimeni nu vorbește cu nimeni. De ce ar face-o? Nu a rămas nimic de zis. Doi ani și jumătate ne-am crezut scăpați. Doi ani și jumătate am explorat sistematic în căutarea planetei ideale. Era atât de promițătoare zona aceea din spațiu… Densitate de sori mare. Sori bogați, cu planete multe. Planete cu cel puțin un satelit. Care era probabilitatea să ne găsim locul? Mai mare decât oriunde. Și, totuși, toate cercetările și explorările s-au terminat în eșec. Nimic nu merita efortul de a încerca să colonizăm. Nicăieri nu era acasă. Sau a fost și nu am știut să profităm.

N-am crezut că ne-a mai ținut cineva urma. Bondarii rămăseseră demult departe, nevoiți să facă cale-ntoarsă pentru a nu rămâne fără combustibil. Am hălăduit aproape relaxați de parcă am fi fost în excursie cu clasa. Mare greșeală. Ne-am închipuit mai în siguranță decât eram în fapt.

***

Și atunci, atunci când nimeni nu îi mai aștepta, au apărut. Asemenea unor arhangheli ai morții. Cel mai probabil nu făcuseră singuri călătoria, ci fuseseră debarcați de o mult mai mare navă cărăuș. Îi adusese prin seria de Salturi și îi lansase gata de luptă, cu rezervoarele pline și înarmați până-n dinți.

Au apărut de nicăieri și hotărârea de a ne arunca sinucigaș acolo unde speram că nu ne vor urma nu a fost ușoară. Nava ne-a dat soluția. Dar decizia a fost a noastră, a tuturor. Am văzut șansa și am folosit-o.

Am fi putut încerca să le facem față. Am fi putut încerca o luptă. Dar, din calcule, probabilitatea de a ne dezintegra sub atacul neașteptat era majoră. Doar dacă…

Aș vrea să zic că mi-a fost ușor să votez. Aș vrea să cred că ceea ce am făcut a fost bine. Aș vrea să nu mă gândesc la ce înseamnă puterea referendumului. Mai ales în condițiile date. Un referendum spontan și forțat, cu votul la vedere. Cine s-ar fi putut opune? Cine ar fi îndrăznit să își asume îndrăzneala de a contrazice Nava?

Asta nu scriu. Nu pot. Contează? Sper să nu.

Decizia a fost unanimă. Predicțiile Navei erau clare. Era singura noastră șansă și am luat-o în cunoștință de cauză. A fost o schimbare radicală de paradigmă. A fost înțelegerea imposibilității de a găsi un nou Pământ ce să ne aștepte gata pentru noi, primitor. Va trebui să ne reducem pretențiile.

***

Călătorim dincolo. Spațiul este mai pustiu decât a fost de la plecare. Sori singuratici ai unui Univers prea bătrân sau, poate, prea tânăr pentru noi. Am trecut prin Poarta lui Dumnezeu și ne-am trezit singuri. Nu ne dăm încă seama dacă este un univers prea tânăr sau prea bătrân, dacă încă nu i-a pornit Big Bang-ul sau i se stinge deja. Este greu de înțeles și de evaluat. Este altfel, diferit de tot ce întâlnisem în cale până acum. Și întâlnisem multe.

Opresc Jurnalul. Ce-ar mai fi de zis?

> II <

Scriu în jurnal. Nu mă opresc să verific cele scrise. Pentru cine scriu? Pentru noi. Așa am fost desemnat. Cineva trebuie să o facă și pe asta.

Ultimul Salt ne-a golit complet rezervoarele de combustibil. Plutim în derivă și supraviețuim grație panourilor solare ce alimentează sistemele de minimă susținere a vieții. Avem aer. Nu suficient. Trei sferturi dintre noi suntem în capsule. Sfertul activ are trei mari misiuni.

Prima ar fi să mențină traseul. Asta nu înseamnă că avem cu adevărat o țintă. Nu folosim propulsia decât pentru a evita posibilele obstacole. Mergem în inerția cinetică pe care am căpătat-o la intrare. Suntem, ca urmare, într-o permanentă frânare și nu putem decât să ne rugăm să identificăm o nouă Lume pe care să merite riscul de a “ateriza”. Pun ghilime. Nu va fi Terra, ci un alt Pământ, un “Pământ” alternativ și îndepărtat de pe care nu sunt șanse să ne întoarcem vreodată Acasă. Terraformarea, visul frumos pentru expansiune al Umanității, misiunea secundară pentru care fusese creată însăși nava ce ne poartă sufletele, rămâne utopie în condițiile date. Nu vom mai avea niciodată acest lux.

A doua este să se ocupe de culturile de ciuperci. Cu limitările energetice actuale nu putem să ne mai bazăm decât pe ele pentru asigurarea de nutrienți. De câte ori am strâmbat din nas la vreo salată din frunzele hidroponicelor… Am ajuns să le duc dorul. Ciupercile sunt cele mai răbdătoare. Ciupercile sunt eroine ale evoluției ce ne dau, la rândul nostru, răgazul necesar pentru a ne încerca norocul la loteria zilelor de mâine. Doar că adaptarea lor poate degenera oricând. Ca urmare munca noastră este în mare măsură nu doar de cultivare, ci de laborator.

A treia… De a treia aproape că uităm. Este greu să speri că ai putea găsi acel Pământ al Făgăduinței ce să primească această Arcă a speranțelor și credințelor noastre. Dar trebuie să nu uităm să o căutăm. De scanarea locurilor prin care trecem nu depinde supraviețuirea noastră imediată. Tocmai de aceea este simplu de neglijat. Nu trebuie să uităm că suntem doar suspendați vremelnic într-un Purgatoriu ce ne poartă înainte. Deocamdată. Călătoria va lua sfârșit. Depinde și de noi dacă vom găsi Paradisul la capătul ei.

***

Scriu. Pentru cine? Pentru ce? De ce o fac? Mă va citi cineva vreodată? Scriu. Poate că a rămas doar un exercițiu ce îmi ține neuronii ocupați dincolo de rutina zilnică. De fapt, ce mai sunt zilele? Scriu.

Ne ducem viețile în ritmul intrării și ieșirii din capsule. Nu ne permitem să lăsăm niciunul dintre noi în afara acestui dans pe marginea distrugerii. Viața în capsulă consumă mai puțină energie, dar duce inevitabil pe termen lung la degradare biologică. A lăsa pe cineva mai mult decât pe ceilalți în suspensie înseamnă a-l condamna. Cu toții am votat. Cu toții ne-am asumat. Nimeni nu este mai presus de ceilalți. Doamne, Ajută-ne să ne găsim Calea!

Nici viața în afara capsulelor nu este una normală. Nu ne permitem să ținem gravitația la valori cât de cât rezonabile. Ca urmare, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge la punctul în care vom fi pierdut prea multă masă musculară. Vom ajunge la punctul în care densitatea osoasă va fi scăzut dincolo de integritate corporală. Avem în față, fiecare dintre noi, un viitor sumbru, cu dureri și moarte subită sub propria greutate.

***

Închid jurnalul. Mi-a venit rândul la capsule. Revin.

Suntem o navă de Robinsoni în căutarea unei Lumi de Vineri. Acum mi-am adus aminte de romanul lui Daniel Defoe. A existat Alexander Selkirk, marinarul scoțian care a trăit absolut singur pe o insulă chiliană din Oceanul Pacific, denumită Más a Tierra, al cărui nume a fost schimbat în 1966 în Insula lui Robinson Crusoe? Mai contează?

Noi toți ne pregătim să fim Crusoe. Vom supraviețui. Trebuie să fim convinși de asta. Vom găsi Lumea de Vineri ce ne va primi așa cum suntem. Vom găsi băștinașii de care avem nevoie. Vom reuși să folosim Nava pentru a ne construi o nouă Civilizație.

Nava este comoara noastră. O vom devaliza. O vom face bucăți. O vom folosi în feluri ce ar părea de nevisat acum, aici, în spațiul pribegiei noastre. O vom adora întru distrugerea finală. Vă renaște sub mâinile noastre ghidate de ea însăși și o vom pomeni în rugăciunile noastre.

Dă-ne, Doamne, lumea noastră de Vineri și veghează asupra noastră cu milă așa cum și noi ne vom milosti de ei…

***

Ciclurile de capsulă vin și trec asemenea zilelor altor vremuri. Sau, mai degrabă, asemenea obiceiului plantoanelor din armatele altor vremuri: ore de pază, ore de veghe, ore de somn. La noi sunt patru asemenea.

Ore de capsulă, singurele care ar echivala, cumva, odihna. Doar că nu mai avem luxul de a visa, ci nava ne preia funcțiile și ne menține într-o stază vecină morții din care te trezești înfrigurat de gânduri aproape gândite.

Ore de muncă mai degrabă fizică la ciuperci, dar și la curățenie, bucătărie și alte mici corvoade ce dezleagă amintiri de normalitate.

Ore de scaun de comandă de la care nu mai au scutire acum decât cei prea mici pentru a se integra cu el. Vasili, cel născut aici, și încă vreo câțiva, nu mulți, ce au plecat de pe Pământ înainte de a fi apucat să îl simtă sub tălpi. Încă nu au dimensiunea minimă pentru conectare. Este singurul motiv pentru care nu contribuie la menținerea traseului sigur printre stelele necunoscute ale unui spațiu ce nu a mai fost până acum privit de oameni.

Și orele acelea speciale, cele mai prețioase, poate, decât toate. Cele mai asemănătoare normalității unei zile de duminică. Citim, învățăm. Ne antrenăm fără milă mușchii ce au tendința de a se fleșcăi de cicluri de capsulă, dar și de gravitația redusă. Unii dintre noi îi învață pe alții din cele care nu pot fi doar citite din cărți, despre Dumnezeu și Credință, despre viitor și trecutul ce nu trebuie uitat, despre Speranță și Comunitate. Este important. După cum importantă este și muncă celor care își dedică orele de “libertate” căutării Planetei de Vineri.

Dă-ne, Doamne, șansa de a porni o nouă Umanitate ce să îți poarte Cuvântul și să îți slăvească Numele…

… aici, departe, în văzduhuri ce nu au fost create de Tine pentru oameni ca noi. În văzduhuri pe care doar Duhul Tău ni le poate îmblânzi întru Dezvăluire. Revelația Pământului Făgăduinței este Promisiunea ce ne ține pe toți și pe fiecare dintre noi activi și implicați în Misiunea Sfântă a unui viitor promis copiilor noștri.

> III <

Am revenit. Despre ce scriam? Aproape mi-am rupt brațul azi la cules. Nu scriu asta. Sau ar trebui să scriu?

… Și mai sunt eu, cel desemnat să consemneze aceste zile ale noastre. Probabil, ultimele în spațiu ale noastre și ale multor generații ale urmașilor noștri. Nu sperăm la o lume de egali întru Credință și Dumnezeire. Nu sperăm la o lume cel puțin egală tehnologic celeia pe care am lăsat-o în urmă. Ar fi prea frumos. Este o iluzie cu care reușim să nu ne îmbătăm. Probabilistic, ar fi imposibil să o găsim. Deși… Cine știe? După multe zerouri există și un mic și firav unu.

Scriu. S-a discutat despre importanța consemnării acestor zile. Și m-am oferit voluntar. Fac bine ceea ce fac? Nu mă verifică nimeni, deși, poate, uneori, mi-aș dori. Scriu despre Noi, scriu despre Navă. Dar, de fapt, scriu despre mine. Unul dintre ei, un oarecare.

Azi la cules am avut nevoie de asistență medicală. Oasele mâinii au părut a mi se lungi și îndoi nefiresc. Strigătul colegei de coș l-am auzit înainte de durere. M-au dat la o parte și am primit unul dintre sistemele de imobilizare-protezare existente în dispensar. Se montează simplu și fac posibilă continuarea asistată a activităților fizice. Problema este că nu sunt primul. Corpurile noastre vremelnice au început să cedeze unul câte unul. Va veni ziua în care ni se vor termina echipamentele de acest fel. Numărul lor este limitat. S-a mizat pe puterea organismului uman de regenerare, ceea ce nu pare să se întâmple în condițiile date. Ne auto-scanăm inutil. Nu putem niciunul renunța la speranță, dar degradarea ne este ireversibilă. Putem doar spera…

Dă-ne, Doamne, lumea noastră de Vineri…