Lumina de seară

O poveste de VASILE SUHOV 

Vera se ridică oftând. Câteva clipe bune crezu că va leșina. Încheieturile îi tremurau ca niciodată parcă. Pe vremuri își făcea rugăciunea de seară așa cum se cuvenea, așa cum era rânduiala. În genunchi pe carpeta sărăcăcioasă, în fața icoanelor și a candelei aprinse. Parcă nu demult. Gândurile îi năvăliră ca niște mistreți flămânzi într-un lan de porumb. Acum patruzeci, cincizeci sau șaizeci de ani? Când era tânără și frumoasă și Ghenadi o iubea ca un nebun. Ah, Ghenadi! 

Privi plină de dispreț scăunelul de rugăciune plin de pernuțe moi, pe care își rezema genunchii. Era bătrână și știa asta. Amenință cu pumnul reazemul nevinovat și îl blestemă din tot sufletul. Apoi îngheță. Toți sfinții din icoane se uitau la ea. Soldații romani îi rânjeau disprețuitor. Se închină repede și spuse o rugăciune de iertare. Ieși aplecată de spate fără să se mai uite înapoi. Sigur și sfinți și mucenici se vor întoarce la ale lor. Până și Isus își va duce chinul mai departe în urletele și înjurăturile mulțimii. 

Afară se întunecase deja. Cușca lui Negruț era goală de multă vreme. Se dusese și el după Ghenadi și după copii. După o lungă listă de câini vrednici cum nimeni nu avusese poate noroc să aibă. Bobic, Șuric, Igor, Buran, Mișa, Ciornâi și Kalina cea vrednică. De ei își amintea clar. Fuseseră și alții. Toți odihneau în spatele curții, după grajdurile pustii și dărăpănate. Fiecare avea la căpătâi o piatră și flori de câmp. Morminte aproape la fel de frumoase ca ale lui Ghenadi și ale copiilor, din cimitirul satului. Numai crucea le lipsea. Dacă ar fi auzit preotul că le face câinilor loc de veci, s-ar fi amărât tare. Vera știa că multe zile pe pământul sărat nu va mai avea așa că toate se vor acoperi de buruieni, nisip și uitare, așa cum trebuie. Și toți vor pleca în Veșnicie, cum e rânduiala.

Începu să bată puternic vântul. Era secetă și nisipul uscat din curte începu să-i intre în gură, în nas și ochi. Nu-l băgă în seamă. Privi în jur. Nu mai avea vecini. Babușka din dreapta murise de ceva ani, uitată de toți. O ajutase cât putuse însă Vera nu putea fi și doctor și Dumnezeu. Boala o mâncase din înăuntru spre afară și se stinsese recunoscătoare pentru liniștea ce o cuprinsese în ultimele ore. Bătrânul din stânga casei ei fusese un nebun alcoolic de care nu te puteai apropia nici când era treaz. Murise singur și el, într-o mizerie cumplită, blestemând Universul și Creatorul. 

Nu venise nimeni în locul lor. Casele erau deja într-o rână, adăpostind vitele de căldura verii. Guri uriașe se căscau peste tot prin pereți, lăsând vintrele libere în fața tuturor. Verei i se făcea rușine, parcă vedea un om gol întins pe năsălie. Scutură din cap. Asta va fi și soarta ei. Doar dacă nu va lua lucrurile în propriile mâini.

Se scutură speriată. Așa se întâmpla de fiecare dată când se uita prin vecini iar strada o speria cu pustietatea ei. Strada, care stradă!? Un maxilar de om batrân în care ici colo mai supraviețuia un dinte stricat. Casa ei era unul, mâncată de carii și de boli știute și neștiute. Cum să îți iei soarta în mâini? Cum să te îngroape fără preot? Înghiți cu greu. Gândul unei asemenea rușini îi dădea grețuri. O pală puternică de vânt scutură corcodușii din fața porții. Se făcu frig iar cerul se întunecă furios. Va fi furtună. Intră temătoare în casă.

Era beznă deja. Noroc de candela aprinsă din fața icoanelor. Vedea cât să aprindă felinarul. Nu-și pusese niciodată “curent”. Avea pensia prea mică pentru câteva becuri. Luă lumina cu ea în bucătărie. O masă, un scaun, un pat de lemn și o sobiță sărăcăcioasă în colț. Agățate de cuie bătute direct în zidul de lut, oale, ulcele, căni și tigăi. O găleată cu apă tulbure și sălcie în colț. Pentru spălat. O găleată cu apă limpede. Pentru gătit și băut. Averea ei dacă nu punea la socoteală patul din dormitor, un dulap cu bulendre și câteva carpete roase de vreme. Nimicuri. Nimicuri peste tot. Așa o lăsase Ghenadi când plecase cu tot cu copii. Săracă lipită. 

Oftă și se hotărî brusc. Parcă niciodată nu mai fusese atât de determinată, cu mintea atât de clară. Ea nu va fi babușka și nici bătrânul nebun. Casa ei nu va rămâne ca un om spintecat cu mațele afară. Și va avea și slujbă și va odihni alături de Ghenadi. Totul era limpede în fața ei, de parcă avea din nou 18 ani și lucrurile erau simple și pline de înțeles.

Deschise ușa la intrare. Puse felinarul în fața geamului de la bucătărie și slăbi încuietoarea. Era fericită. Pentru prima oară după mulți ani era fericită. Întotdeauna era curent între ușă și geam, chiar și cu ele ferecate. Dar acum, pe furtună? 

Pala de vânt plezni scânteia de lumină cu forța unui uriaș rănit. Se auzi zgomot de sticlă spartă și câteva secunde fu întuneric. Felinarul se spărsese peste masa de lemn uscat care luă foc gemând de durere eliberatoare. Vera zâmbi și plecă spre dormitor. Se descălță în fața ușii apoi intră și se schimbă în cămașa ei preferată de noapte. Puse hainele de peste zi așezate frumos pe scăunel și se mai închină o dată. Intră oftând în pat, nederanjată de fulgerele de lumină dinspre bucătărie. Atât cât știa, se culcase așa cum făcea de o mie de ani, într-o mie de universuri în care numai ea avea aceeași cărare. Iar și iar și iar. Tuși de câteva ori, apoi adormi eliberator.