Povești de la capătul lumii

...scrie și tu modern! îmi spune imperativ I.  - De ce? Întrebarea mea e naivă. Știu răspunsul. Pentru că scriu fluent, clasic, ca un Pavel Coruț al lipovenilor. Aceeași cursivitate, același impact zero pe scriitura cu fasoane. Aceeași valoare. Zero. Dar ce e așa greu de priceput? Nu sunt scriitor. Nu am studii de specialitate. Am absolvit Politehnica. Greu, că mi-a fost scârbă de ea. Am învățat cât să trec examenele. Pun și eu niște idei pe hârtia virtuală și mă bucur că sunt oameni care citesc. Ah, vanitatea asta.  Scriitură moderna? Puroi și suferință. Limbaj dur, la limita civilizației. Eroi chinuiți care sfârșesc rău mai mereu. Lipsa oricărei speranțe. Orizont gri și șampanie răsuflată. Părinți care mor lângă copii. Copii care ridică din umeri și scriu despre asta. Bagabonți de Vama Veche care fac sex. Între ei. Și spun asta în gura mare. Urlete. Manele. Bețivi care își fac nevoile în lift. Bătrâne nebune care mor și sunt mâncate de pisici în garsoniere mizere...

Ce treabă aveam la poșta din Centru? Nu îmi era prea clar și nici nu mă interesa. Mă plictiseam îngrozitor. Era coadă și era cald, cumplit de cald. Mama stătea stoică la rând. Îmi dăduse drumul să stau pe băncuță și să păzesc coletul. A, de asta eram aici. Trimiteam un pachet neamurilor de la Sfiștofca. O cutie de carton învelită bine în pânză cusută zdravăn. Pânza era albă, ața neagră. Cumva însă se sublinia gros soliditatea construcției. Cu scris lăbărțat, adresa mătușii. Creion chimic care încă mirosea.  Ce era înăuntru? Bălăngăn picioarele gânditor. Nu știu. Chiar nu scosesem nasul din cartea din aventuri pe care o citeam. Asta e, un colet. Sigur nu mâncare. Mâncarea venea spre noi, nu pleca de aici. Cineva intră înjurând frigul de afară. Cu el vine și o pală de viscol. Se străduie să închidă ușa dându-i lovituri de bocanc. E un tip mare, transpirat, plin de zăpadă. E gras, mai gras ca mine. Roșu la față. Pe cap are o căciulă albă "de iepure". Blana îi curge s...