Povești de la capătul lumii

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV Imperiul depinde de tăria miezului său, dar și de extinderea marginilor. Nave “civilizatoare” străbat Spațiul cunoscut si mai ales cel necunoscut în mod continuu, forțând în permanență atât limitele cunoscute, cât și cele controlate de alte forțe. Descoperire, explorare, “pacificare” sau, după caz, terraformare, ocupare, îngenunchere și, dacă devine necesar, distrugere.  Un lanț este atât de puternic ca cea mai slabă za a lui. Imperiul nu-și permite slăbiciuni. Eretici. Lumi care contestă autoritatea Sfântului Împărat. Țarul este Dumnezeul viu al Galaxiei. A-l contesta pe el înseamnă a contesta însăși Umanitatea și Destinul ei Etern printre stele. Așa să ne ajute Dumnezeu din Ceruri și Sfântul Împărat! Mă închin în gând. Nu uit că am fost scos din mocirlă de Infanteria Marină, educat în spiritul imperial, cu “pumnul, palma și știința de carte”. Ca orice aspirant la gloria militară. Ca oricărui cadet, mi-au fost oferite șanse egale. Născ...

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV  Noaptea căzuse peste port. Așa îi zicea ceasul integrat în încheietura mâinii. Nu că ar fi contat. Pentru el și cei ca el lumina naturală era un lux departe de orice speranță. Se trase în umbra unui container gata de îmbarcare. Proiectoare măturau cvasi-aleator platforma de decolare. Avea de luat o decizie. De fapt, era ca și luată. Greu de dat înapoi. Ultimele aventuri îl lăsaseră fără prea multe opțiuni. - Hai că o scot eu la un capăt! Nu degeaba mă cheamă Jianyu! Ce ironie în asemenea alegere de nume… Era doar unul dintre mulții orfani și abandonați, copii nedoriți sau eșecuri genetice, victime colaterale ale împrejurărilor sau erori ale Sistemului ajunși în grija Metropolisului. Copiii Universali li se spunea. Teoretic, aveau doar numere de cod. Practic, întotdeauna ajungeau să li se lipească nume. Unul sau mai multe. Jianyu, constructorul de univers. Jianyu, cel care tace în alt dialect. Jianyu, închisoarea sa interioară. Jianyu, ...

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV  Îl trag de mânecă pe Tata. Tatăl meu mai mult decât al Umanității. Sunt special. Sunt singurul. De ce nu mă bagă în seamă? Privește corul părând să asculte atent slujba. Eu știu că nu este chiar așa. Ochii i se mișcă dând comenzi implantului. De obicei folosește asemenea momente pentru a parcurge rapoartele ce îi vin în timp real din toate zările și de pe toate planetele Imperiului nostru. Sunt singurul lui urmaș. Așa a decis. De ce nu îmi dă încă acces la tehnologia ce îl face pe el mai presus de ceilalți? O vreau! Am dreptul! Sunt singurul care am acest drept! Răbdare! Trebuie să am răbdare. De unde? Plictiseală mare la slujba de azi. Mă legăn de pe-un picior pe altul și număr (a câta oară?) crucile integrate în pictura cupolei. Am obligația să particip. Ar trebui să ascult cu atenție, dar gândurile îmi fug aiurea. Oare m-a auzit cineva căscând? Pare că nu. Toți sunt fascinați de vocea îngerească a noii adiții în cor. Bălai, subțirel...

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV  Starostele așteptase în tăcere. Ce fusese mai greu? Să simtă durerea vlăstarelor de nu-copaci strivite? Să se lase dus de instinctul distrugerii vlăstarelor de om? Zăceau în așteptare acum sub umbra sa, frunze de om și suflete de frunze. Rugăciunea se ridică palpabilă între el și Părinte. Erau copiii lor acolo. “… unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.” Vasili îngenunche. Parcă pentru a fi mai aproape de ei, de sufletele tinere ale căror sunet de râset nu-l va mai auzi vibrând văzduhul. - Jin, Mașa, Grigori, Thom, Vanea… Le șoptea numele încetișor spre neuitare. Prea devreme și fără voie făcuseră pasul. Lăsau în urmă părinți și frați, dar și soți și copii unii dintre ei. Nu le va fi ușor de explicat ziua aceasta. Va fi nevoie de toate resursele de Credință pentru a nu se răscula neamurile și prietenii rămași în urmă. Știa cum este. Mai trăise zile asemenea. Prea multe. Poate că a venit și timpul lui...

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV  Vasili oftă sprijinindu-se (Sau sprijinindu-l?) pe Părinte. Doi bărbați mai bătrâni azi decât fuseseră ieri. Împărtășeau multe. De la acea dimineață când cu ochi îngroziți îl priviseră pe Jianyu acoperit de aripile străine și până la ziua de azi cu drumul ei lung și greu. Greu de însemnătate mai mult decât de distanță. Nu fuseseră mulți cei care porniseră atunci să facă din noua planetă cămin, dar și mai puțini rămăseseră acum din acel grup de copii de la care începuse totul. Un grup de orfani adoptați de un ecosistem complet diferit lor dar care se dovedise a le fi complementar. Cumva, Dumnezeu le călăuzise zborul și pașii pentru a-și întâlni menirea. Nu există altă explicație, nu? Nu poate fi. Șoptiră neuitatele cuvinte ce li se întipăriseră la Școala de Duminică. Toate se potriveau prea bine pentru a fi întâmplare. “... dacă unul dintre noi cade, el cade singur, dar nimeni nu se mântuiește singur…” și “Dumnezeu îi mântuiește pe oame...