Fierbintele soare roșu - capitolul IX - ultimul

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV 
Starostele așteptase în tăcere. Ce fusese mai greu? Să simtă durerea vlăstarelor de nu-copaci strivite? Să se lase dus de instinctul distrugerii vlăstarelor de om? Zăceau în așteptare acum sub umbra sa, frunze de om și suflete de frunze. Rugăciunea se ridică palpabilă între el și Părinte. Erau copiii lor acolo.
“… unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.”
Vasili îngenunche. Parcă pentru a fi mai aproape de ei, de sufletele tinere ale căror sunet de râset nu-l va mai auzi vibrând văzduhul.
- Jin, Mașa, Grigori, Thom, Vanea…
Le șoptea numele încetișor spre neuitare. Prea devreme și fără voie făcuseră pasul. Lăsau în urmă părinți și frați, dar și soți și copii unii dintre ei. Nu le va fi ușor de explicat ziua aceasta. Va fi nevoie de toate resursele de Credință pentru a nu se răscula neamurile și prietenii rămași în urmă. Știa cum este. Mai trăise zile asemenea. Prea multe. Poate că a venit și timpul lui să se odihnească. Sau nu? Mai avea ceva important de oferit în relația dintre oameni și adevărații localnici? Oftă. Poate că nu.
Se ridică hotărât. A venit momentul. Nu mai este de folos chinul său întru supraviețuire. Scripturile păstrate în suflet le dăduse mai departe învățăceilor. Puterile sale slăbeau de la un sezon la altul. Parcă mai accelerat acum decât la începuturi. Timpul lui începuse să treacă. Sau nu?
***
Părinte îl împinse aproape violent pentru a-i lua locul.
- Vremea ta nu a venit încă. Ai grijă de-ai noștri! Spune-i că o iubesc! Aproape la fel de mult ca pe Domnul Dumnezeul ce…
Respiră adânc, parcă din niște rărunchi uitați, deschizându-și larg bronhiile plămânilor, sorbind cu nesaț aerul încărcat de mirosuri pe care nu ar fi vrut să știe a le recunoaște. De ce veniseră pe această Lume și de unde? Nu mai știa. Sau nu știuse niciodată? Nu mai știa nici dacă știuse vreodată. Aici era Acasă. O casă neprimitoare în care învățase demult să trăiască. Se învățaseră unii pe alții supraviețuirea. Apoi îi învățaseră pe cei care le urmaseră.
- Cu Dumnezeu…
Starostele se aplecă spre el foșnind. Ridică brațele într-o rugă aproape palpabilă, vibrând din interior. Venise momentul.
- Îi voi ajuta eu să se ridice și să se integreze. Ia-mă alături de ei! Sunt încă verzi și tineri. Nu sunt pregătiți complet pentru pentru ce va să fie, dar voi fi cu ei și le voi arăta Calea. Primește-i întru Domnul și adu-le Liniște. Folosește-i și folosește-mă! Sunt gata!
Lianele înfășurară trupul micit de ani și pumnii i se strânseră până la sânge înainte de a se desface pentru ultima oară. Își rememoră secolele cărora le supraviețuise. Alerga pe holurile palatului imperial. Se împiedică și începu să plângă. Era mic. Atât de mic. Dar deja se remarcase în corul bisericii. Știa toți psalmii și avea voce de înger. Așa se spunea. Apoi zborul. Lungul zbor spre nicăieri. Adulții erau îngrijorați de navele ce păreau să nu îi lase să își piardă urma. Apoi prăbușirea. Aici. Acasă. Mai acasă decât fusese acasă…
Strigă fără sunet și trecu dincolo. Împreună cu toți pe care îi considera ai lui. Oameni și nu-copaci deopotrivă se ridicară să se alăture conștiinței planetare. Era așa cum sperase. Înțelese ceea ce doar sperase. Văzu micimea nesemnificativă a Imperiului și înțelese. Înțelese că a făcut alegerea corectă.
SFÂRȘIT 

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

De-a v-ați ascunselea

Image
O poveste de ANCA și VASILE SUHOV  Îl trag de mânecă pe Tata. Tatăl meu mai mult decât al Umanității. Sunt special. Sunt singurul. De ce nu mă bagă în seamă? Privește corul părând să asculte atent slujba. Eu știu că nu este chiar așa. Ochii i se mișcă dând comenzi implantului. De obicei folosește asemenea momente pentru a parcurge rapoartele ce îi vin în timp real din toate zările și de pe toate planetele Imperiului nostru. Sunt singurul lui urmaș. Așa a decis. De ce nu îmi dă încă acces la tehnologia ce îl face pe el mai presus de ceilalți? O vreau! Am dreptul! Sunt singurul care am acest drept! Răbdare! Trebuie să am răbdare. De unde? Plictiseală mare la slujba de azi. Mă legăn de pe-un picior pe altul și număr (a câta oară?) crucile integrate în pictura cupolei. Am obligația să particip. Ar trebui să ascult cu atenție, dar gândurile îmi fug aiurea. Oare m-a auzit cineva căscând? Pare că nu. Toți sunt fascinați de vocea îngerească a noii adiții în cor. Bălai, subțirel...
Read more

Tatuat

Image
O poveste de ANCA și VASILE SUHOV  Fără să-i privească pe cei trei indivizi legați, cântări cu ochii minții lanțul din mâna dreaptă. Era un lanț bun. Își făcuse treaba de atâtea ori. Avea darul să nu pună întrebări și să-și asculte întru totul stăpânul. Smulgea bucăți de carne, smulgea țipete, smulgea răspunsuri. Nu-l interesau cei legați în colț. Nu le auzea gemetele, nici rugămințile pline de salivă și sânge. Așeză gânditor lanțul pe tava din fața lui. Parcă nu avea chef de el astăzi. Se uită lung. Ciocan? Cheie fixă? Cuțit poate? Sau tija subțire de oțel? Avea timp să se hotărască. Șefu’ era un tip calm și nu se grăbea niciodată. Ordinele erau să îi țină speriați, “frăgeziți” un pic, dar cam atât. Deocamdată. “Doamne, numai să nu fac pe mine!”. Victima din mijloc rosti o rugăciune scurtă. “Orice, dar numai asta nu. Ei, nu chiar orice... Mai am copii de crescut. Ăia cinci de-acasă, de lângă Mașa, cel al ăleia de apăruse din senin anul trecut și or mai fi și alții că o...
Read more

Combinatul

Image
O poveste de ANCA SUHOV  Undeva, la capătul lumii, într-un orășel de provincie ce primise numele de municipiu, cumva, parcă doar pentru că altul mai răsărit nu era pe-o rază de vreo optzeci de kilometri, s-a construit un Combinat. Venea să se așeze bizar peste un pol secundar de niște mii de ani de locuire ce fusese șters aproape complet din mentalul colectiv. Orașul părea să se termine atunci înainte de primul lac, la Moară. S-a așezat dumnealui, Combinatul, pe Dealul Taberei, acoperind cu platforme betonate orice urme ale taberei otomane, cea cu fortificații doar din pământ, dar croite după modelul sofisticat de tip Vauban. În acest timp, ei, ai noștri, s-au făcut metalurgi. Așa erau vremurile, planificate. Orice pornire de ceva mare se simțea mai întâi în școli. De la liceul ce s-a ridicat odată cu mastodontul din spate și până la creșterea de locuri a secției de la Politehnică. Apoi, la pachet cu primele șarje, am apărut și noi, copiii Combinatului. Eram mulți. Ne j...
Read more