Fierbintele soare roșu - capitolul VIII

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV 

Vasili oftă sprijinindu-se (Sau sprijinindu-l?) pe Părinte. Doi bărbați mai bătrâni azi decât fuseseră ieri. Împărtășeau multe. De la acea dimineață când cu ochi îngroziți îl priviseră pe Jianyu acoperit de aripile străine și până la ziua de azi cu drumul ei lung și greu. Greu de însemnătate mai mult decât de distanță.

Nu fuseseră mulți cei care porniseră atunci să facă din noua planetă cămin, dar și mai puțini rămăseseră acum din acel grup de copii de la care începuse totul. Un grup de orfani adoptați de un ecosistem complet diferit lor dar care se dovedise a le fi complementar. Cumva, Dumnezeu le călăuzise zborul și pașii pentru a-și întâlni menirea. Nu există altă explicație, nu? Nu poate fi.

Șoptiră neuitatele cuvinte ce li se întipăriseră la Școala de Duminică. Toate se potriveau prea bine pentru a fi întâmplare.

“... dacă unul dintre noi cade, el cade singur, dar nimeni nu se mântuiește singur…” și

“Dumnezeu îi mântuiește pe oameni întrucât se extinde în ei și îi încorporează în Sine, facându-i mădulare ale Trupului Său tainic.” și

“Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, umanitatea primește un cap care o unește într-un trup organic, mistic, cel al Bisericii, revărsând asupra ei același Duh sfânt și pulsând o viață nouă a aceleiași credințe în mântuire…”

De câte ori și le-au repetat în gând, dar și unii altora? Câte sute de ani și-au așteptat Răsplata în liniște?

“Creșteți și vă înmulțiți!”

Și așa au făcut. Nu toți, individual, au reușit, dar Comunitatea a crescut. An după an, secol după secol. Cei care nu au reușit să crească în număr și-au asumat responsabilitatea continuității. Căci așa era aici, în noua lor Casă, departe de Casa lăsată în urmă, departe de ereticii ce încercaseră să le strâmbe Dreapta Credință a moșilor și strămoșilor lor.

***

Starostele îi aștepta. Nu era prima oară când întâmplarea precipita mersul lucrurilor. Speranța și Credința le fuseseră nu odată alături în momente de cumpănă. Între Cer și Pământ, pătimeau cu toții în prezent pentru promisa Mântuire.

- Jianyu fie cu tine!

- Și cu voi asemenea!

Începură, oameni și nu-pădure, să se roage asemeni, într-un singur glas neauzit decât de sufletele lor. Echilibrul și liniștea veniră să li se alăture în săvârșirea Marii Taine a trecerii dincolo de prezent.

***

Jianyu fusese primul dintre ei. Nu doar cel mai în vârstă, dar și primul ce se lăsase cuprins de Spiritul acestei Lumi. O Lume Nouă pentru ei, dar Veche în esență. O Lume ce părea mai degrabă să îi descopere ea pe ei decât să se lase descoperită. Cum să nu îl recunoască ei, copii credincioși, ca Sfânt? Câte Miracole nu săvârșise El? De la Botezul noii ape până la îmblânzirea nu-vacilor și nu-câinilor, de la transformarea nu-ierbii în atâtea trebuincioase la revelarea conexiunii cu viața de după viață. De la Comunitate la Mântuire. Ce poate fi mai frumos?

Dar poate că nu ați înțeles încă mersul vieții pe-aici. Poate că a venit vremea să vi se dezvăluie Misterele ce aduc împlinire în viețile celor exilați în acest capăt de lume.

Pe-aici oamenii se nasc. Așa, ca peste tot. Apoi luptă pentru supraviețuire. Așa, aproape ca peste tot, nu? Mai mult sau mai puțin. Aici nu puțin. Chiar deloc. Apoi…

Ei, aici vine diferența față de tot ce ați crezut că este imuabil. Aici poți alege să părăsești greaua luptă cu Planeta și să te integrezi eco-sistemului și să îți fie bine. Vei fi parte a ceva mai presus de micul grup în care te-ai născut. Nu vei mai cunoaște nevoi meschine, iar lipsa lor te va face să trăiești o paradisiacă liniște. Vei fi o conștiință integrată în Marea Conștiință planetară și te vei bucura de armoniile ce o guvernează.

Vei lăsa în urmă familia ta muritoare și toate cele legate de ea se vor șterge în uitare. Îi vei recunoaște, dar nu-i vei mai cunoaște cu adevărat. Ei vor fi doar trecutul, tu te vei fi făcut una cu Veșnicia. Nu le vei duce dorul și nici nu le vei duce grija. Îi vei putea ajuta, dar nu o vei face decât pentru Interesul Comun al Dumnezeirii. Vei fi asemenea unui neuron prins în rețea.

Vei mai fi om? Sau doar Om? Pare o alegere simplă a părăsi Iadul de zi cu zi pentru imaterialul Rai, dar nu este. Nici pe departe. A pleca, a face pasul înseamnă a văduvi grupul de oameni de toate cunoștințele tale, a-i văduvi de tot ce le-ai fi putut oferi, a renunța la a te bucura de copii și nepoți. Nu renunți făcând Pasul doar la trecut, ci și la viitorul imediat. Da, poate sunt meschine asemenea sentimente, dar ele sunt perfect umane și garantează continuitatea speciei noastre.

Se poate Omul integra în Comunitatea Planetară? Doar lăsând oamenii în urmă. Părăsindu-și trupul muritor să fie jelit de neamuri și transcendând în Uniune. Asemenea Sfântului Jianyu.

Vasili oftă. Mulți nu mai rămăseseră dintre cei ce au fost Primii. Era unul dintre ei și își purta cu greu secolele de griji și neajunsuri. Nu avea urmași proprii și, poate, tocmai de aceea îi era atât de greu să renunțe. Mereu avea senzația că nu a oferit încă tot celor ce îi veneau din urmă.

Oftă și își făcu semnul crucii:

- Cu Dumnezeu înainte!