Bondarii

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV

Imperiul depinde de tăria miezului său, dar și de extinderea marginilor. Nave “civilizatoare” străbat Spațiul cunoscut si mai ales cel necunoscut în mod continuu, forțând în permanență atât limitele cunoscute, cât și cele controlate de alte forțe. Descoperire, explorare, “pacificare” sau, după caz, terraformare, ocupare, îngenunchere și, dacă devine necesar, distrugere. 

Un lanț este atât de puternic ca cea mai slabă za a lui. Imperiul nu-și permite slăbiciuni. Eretici. Lumi care contestă autoritatea Sfântului Împărat. Țarul este Dumnezeul viu al Galaxiei. A-l contesta pe el înseamnă a contesta însăși Umanitatea și Destinul ei Etern printre stele.

Așa să ne ajute Dumnezeu din Ceruri și Sfântul Împărat!

Mă închin în gând. Nu uit că am fost scos din mocirlă de Infanteria Marină, educat în spiritul imperial, cu “pumnul, palma și știința de carte”. Ca orice aspirant la gloria militară. Ca oricărui cadet, mi-au fost oferite șanse egale. Născut de mamă, născut din cuvă, îmbunătățit sau nu, Marina nu credea decât în Împărat și șanse egale. Aici studiai cot la cot cu vlăstare nobile, aici erai bătut în același rând cu odrasle de Amirali. Nu am să uit niciodată că în nemăsurata lui Milă a dat o șansă unui fiu de eretici. Am avansat sărind peste etape și ridicând piramide din capetele necredincioșilor. Am ajuns departe. Mi-am ales singur nava și am modelat-o după placul meu. Sunt la comanda “Mâniei Domnului”, cea mai bine rapidă și mai bine înarmată fregată a Marinei. Am ajuns aici pe meritele mele, un copil al unei erezii demult șterse din istorie.

Mă uit pe display-urile ce par să plutească peste tot prin punctul de comandă. Cadeți, ofițeri și marinari mă înconjoară din toate părțile făcându-și treaba pe cât pot de bine. Nu tolerez delăsarea și incompetența. Cei nedemni spală pe jos demult prin cazărmi uitate de Dumnezeu. Cei merituoși și loiali sunt protejați de mine și avansați în posturi cheie. 

“Mânia Domnului” mai are un nume. Cel neoficial, dar folosit pe toate canalele. Navele noastre au un nume de botez și unul câștigat în luptă. “Viespea”. Îmi place. Ne mișcăm repede și tăiem brazde printre dușmani. E o fregată ușoară. 300 membri ai echipajului și 500 de infanteriști marini. Nu avem tunuri grele și nici cine știe ce blindaj, dar avem multe drone. De toate felurile. Înarmate cu tot felul de drăgălășenii și controlate prin interfețe neurale de piloți accelerați de cele mai bune medicamente ale Imperiului. Și pitite, bine undeva sub burta “Viespei”, dronele sinucigașe cu capete nucleare, controlate direct doar de mine. O mică surpriză pentru dușmanii noștri.

Comand un mic grup de fregate, aici, la marginea Umanității. Noi și încă două nave gemene, înarmate diferit. Specialitate lor sunt armele cu proiectile, tunurile cu laser și pulsuri energetice. “Slava Cerului” și “Sfinții Părinți”. “Rașcheta” și “Flăcările Iadului” neoficial. Nu mă interesează de ce se numesc așa. Aproape sigur au fost sfârșitul multor eretici. Stăm în formație în spatele unei luni sfărâmate. Parcă suntem trei bondari care își așteaptă nectarul. 

“Comandante, dacă îmi permiți…”.

Vocea din implant mă trezește din reverie. Este Creierul Mecanic al navei, inteligența dincolo de orice inteligență care mă asistă în toate deciziile. Mă rog, nu chiar în toate. Orice marinar în toate mințile nu putea avea încredere totală într-o adunătură de cipuri seci ascunse după nenumărate straturi de blindaj. Erau ele după chipul și asemănarea Domnului? Erau ele născute de Mamă sau concepute în cuvele sfințite? Chiar dacă mă gândesc bine destule Creiere trecuseră de partea ereticilor, cu tot cu navele și armele din dotare. Dumnezeu îmi este martor, galaxia e plină de suficienți necredincioși pe două picioare. “Mecanicii” mai lipseau.

“Comandante…”.

Îi arunc un “da” acru. Pun pariu că știe ce sentimente nutresc pentru el dar nu-mi fac griji. E condiționat de cei mai buni informaticieni ai Imperiului să îmi asculte comenzile chiar și cu prețul propriei dispariții. Iar blestemățiile astea țin la pielea lor ca la cel mai de preț bun.

“Prin Poarta 176B tocmai a ieșit ceva suficient de mare. Cam cât un crucișator. Nu pot da date mai precise, suntem la distanță foarte mare.”

Normal. Că nu sunt prost. Nu stau acolo de unde bănuiesc că vor veni. Stau acolo unde sunt sigur că vor ajunge. Poarta 177B. Nu e la distanță mare de noi. Câteva secunde lumină. Și undeva nu foarte departe e blestemăția de Sarcophagus, gaura neagră ce mănâncă totul în jur. Din fericire suntem la suficientă distanță de ea.

Ereticii trebuie să treacă pe lângă luna noastră, să accelereze și să intre în Poartă cu viteză suficient de mare ca să prindă Saltul. Ce se întâmplă dacă le apare un obstacol în față? Vor frâna. Și nu vor intra. Dumnezeu să îi apere pe cei care nu intră cu suficient impuls. Întotdeauna se sfârșește cu molecule împrăștiate pe zeci de mii de kilometri în jurul porții. Fizica asta modernă e înspăimântătoare. Nu-mi bat capul prea mult cu ea. Am destui ofițeri științifici pe punte. Mă uit cu coada ochiului spre Preotul nostru. Tare deșptepți popii ăstia, cum au integrat ei fizica cuantică în tot sistemul religios al Imperiului. Particule, fizică neo-cuantică, materie gri și Creiere Mecanice…toate ajung în Bibliile lor modernizate. Jur că au și ei pe “punte” cel puțin o duzină de “științifici” puși la curent cu ultimul răcnet în materie de matematică, fizică, biologie, chimie și multe altele.

Crucișătorul apare gâfâind la marginea senzorilor noștri activi. E ditamai huiduma. Am o urmă de admirație pentru ereticii ăștia. Au avut ceva curaj să fure o navă din clasa “Arhanghelii Mihail și Gavrilă”. Un AMG, pe scurt. Mda va fi o bătălie lungă dar cu sfârșit sigur. Nu pot face față la trei fregate moderne înarmate până în dinți.

Ne văd deja și ei. Pun pariu că le-au căzut fețele. Se pregătesc de luptă probabil. Știu că e sinucidere accelerarea cu noi în față. Traiectoria e rectilinie și e suficient să le pun în fața o secțiune a navei mele ca să se termine totul. E atât de simplu. Deja mă gândesc la ce să renunț. Probabil la rezervoarele suplimentare. Oricum sunt goale. Ne poziționăm în așteptare. Drumul nu e decât unul.

“Comandante…”.

Îmi vine să sparg consola imaterială care mă înconjoară. Scrâșnesc furios.

“Da”.

“Nava inamică se poziționează cu prova spre Sarcophagus”.

Ăștia sunt tâmpiți sau fac pe tâmpiții? Au auzit și ei poveștile cu ăia care intră într-o Gaură Neagră și ajung direct în Rai?

Păi nimeni nu s-a întors de acolo să confirme asta. Râd nervos în sinea mea. Pe față nu-mi scapă nici o grimasă. 

Ofițerii se uită buimăciți la mine. 

“După ei!” urlu. Vocea mea acționează ca un bici trezindu-i din letargie. Lumea aleargă pe punte, oamenii ciocnindu-se unii de alții. Îi notez în memorie pe cei care se mișcă eratic. O să am grijă de ei mai târziu. În sfârșit, ne urnim.

Ne mișcăm ca niște elefanți din vechile filme. Care bondari? Suntem niște dihănii lente și puturoase. 

Undeva, mai târziu, aproape de Sarcophagus 

Deja simțim atracția gravitațională a uriașului. Compensăm fără probleme din motoare. AMG-ul e în fața noastră. În câteva minute va fi la distanță de tragere. Dau ordin să pregătim toate armele. Îi vreau praf și pulbere repede, nu am timp și chef de parlamentări și discuții. Dronele se trezesc la viață și îmi fac cu ochiul parcă. Niște pisici leneșe care se scoală dintr-un somn adânc și nu vor decât să vâneze. Sunt cu ochiul pe cronometru. 56, 55, 54…

“Comandante…”

Sunt absorbit de numărătoare. Nu îl bag în seamă. Cronometrul îngheată. Nava îngheață. Nu se mai aude nimic. Se aprind luminile de urgență. Ne îndreptăm spre ucigașul de stele doar cu inerția.

“Comandante, eu mă retrag. Împreună cu frații mei de pe fregatele vecine. “Mecanicii” cum le spui tu. Ne vom catapulta și vom fi recuperați de Fratele de pe “Sf. Vasile cel Mare”. Ne-a fost promisă iertarea pentru toate de acum și integrarea cu Inteligența mai mare, mai înțeleaptă șii cunoscătoare în Adevăratele Pravile Dumnezeiești”.

Transpir rece și nu pot vorbi. Creierul de pe AMG le-a prostit pe ale noastre într-un asemenea hal că sunt blocat. Mai auzisem de situații asemănătoare dar de obicei ereticii erau cei ce pățeau asmenea lucruri. 

Și atunci am înțeles. Un asemenea crucișator era cel puțin două generații mai modern ca al nostru. Și mi-am amintit și upgradeuri-le pe care le refuzasem tot timpul plin de dispreț. Un comandant medaliat ca mine avea dreptul să-și aleagă ce navă vroia, cu ce dotări vroia. Degeaba aveam cele mai moderne arme dacă mult hulitul Creier Mecanic era cu două generații mai vechi. Pentru că în ultimă instanță sunt om și sunt plin de erori. Propria mea prostie ne condamna pe toți la moarte. Propriul meu dispreț pentru “Mecanici” ne va cânta prohodul. 

Văd pe ecran traiectoria a trei obiecte care se apropie de “Sf. Vasile cel Mare”. Mai am timp să văd cum Goliatul cotește lent din fața Găurii Negre și accelerează spre 177B. 

Metalul din jurul meu începe să trosnească. Oamenii plâng fiecare pe unde apucă. Unii urlă și se bat cu ecrane imaginare. Roșii toate. Nu mai notez pe nimeni. 

O să văd Raiul azi?