Nava mântuirii

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV

> I <

Așa i-au spus crucișătorului greu “Sf. Vasile cel Mare”, construit pentru 5000 de oameni, casă și speranță pentru doar 1278.

De ce ai nevoie ca să supraviețuiești într-o asemenea navă? Sau ar trebui să întrebăm, mai bine, încotro mergea? Cât de lungă le va fi călătoria? Planul, așa făcut pe genunchi cum era el, avea două etape.

Mai întâi trebuiau să își piardă urma. Să scape de fregatele imperiale care îi urmau ca trei umbre întunecate. Să păcălească, cumva, cei trei “bondari” înarmați până-n dinți și imposibil de oprit fără a risca propria incapacitare dincolo de limitele de risc pe care deciseseră să și le asume. Nu aveau de gând să riște nici viețile familiilor lor, nici integritatea odoarelor sfinte pe care le ocroteau. Icoane vechi, ferecate în argint vegheau aproape bizar sala centrală, locul în care Comunitatea se aduna pentru toate deciziile importante.

Apoi ar fi trebuit să găsească o planetă teraformabilă ce să fie suficient de departe și de ascunsă. Spațiul este infinit precum Dumnezeirea!

Suna bine în teorie. În practică Imperiul își întinsese tentaculele înveninat până incredibil de departe. Tehnologia Salturilor deschisese orizonturi ce păreau de neatins. Exista și o parte care îi avantaja în acest gen de deplasare. Salturile își aveau propriile repere. Nu puteai călători de oriunde până oriunde. Ca urmare, rămâneau bule mai mici sau mai mari de mister între ele. Zone mai mult sau mai puțin vaste lipsite de suficient interes pentru a merita efortul de a fi explorate sau exploatate. Cam ca pe Pământul lăsat în urmă cartierele legate de tuneluri de metrou.

Apoi… Generațiilor următoare le-ar fi revenit responsabilitatea de a renaște o nouă Umanitate Creștină și cu teamă de Dumnezeu. Aveau pe Navă toate cele necesare pentru a o face. În zbor ciupercile erau baza. Ele și ceva culturi hidroponice ce prosperau și sub lumina lămpilor cu ultraviolete. Nu ai în spațiu luxul fotosintezei. În condiții normale în orice caz. Cele câteva plante adaptate erau excepția ce le însenina prânzul.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, situația s-ar fi schimbat radical după descoperirea Pământului Promis, a Țării Făgăduinței. Banca de semințe era, alături de oameni și pentru oameni, comoara ascunsă în pântecele Arcei ce, din nefericire, nu găzduia decât un sfert din oamenii pentru care fusese proiectată. Asemenea lui Noe aveau să lase în urmă Potopul Imperial și să renască Umanitatea pe-un țărm îndepărtat.

***

Aerul era produs de Navă. Gravitația, în limitele ce le permiteau la modul ideal eforturi supraomenești fără a pierde, totuși, semnificativ masă musculară, era asigurată de Navă. Deplasarea, atât în Salturi, cât și cea cu viteze subluminice, consuma din combustibilul stocat de Navă. Suprafața exterioară fotosensibilă a acesteia venea cu aport suplimentar de energie profitând de Sorii cunoscuți sau străini pe lângă care treceau.

Un complex ecosistem propriu îi permitea Navei să își auto-regenereze resursele într-un mod ce creștea exponențial posibilitatea de a călători de la cei doi ani asigurați prin consumarea exclusivă a combustibilului inițial. Atât de multe variabile intrau în ecuație, încât a estima durata maximă a călătoriei devenea la fel de predictibil ca și rezultatele la loterie. Poate chiar mai puțin.

De Navă le depindea supraviețuirea de azi pe mâine. De Navă le depindea găsirea viitoarei Case. De Navă le depindea și supraviețuirea viitoare.

Nava le ducea Trecutul. Nava le asigura Prezentul. Nava le garanta Viitorul.

***

Dar Nava nu s-ar fi descurcat fără oameni. Și nu erau decât un sfert decât ar fi avut nevoie. Oricât de automatizate ar fi fost procesele, ele depindeau măcar în parte și de intervenție externă.

Atunci când ai resurse (în cazul de față umane) limitate, organizarea eficientă devine cu atât mai mult prioritară. Nimeni nu are scutire. Indiferent de vârstă, există corvoade mai mici sau mai mari care stau în puterea fiecăruia și trebuiau asumate. Tot a Navei este și responsabilitatea stabilirii de atribuții. Luând în considerare inclusiv posibile pierderi ce vor trebui acoperite din mers. Fiecare trebuie să priceapă orice. Fiecare trebuie să aibă măcar o minimă experiență oriunde în angrenaj. Fiecare trebuie să aibă 2-3 specializări în care să fie foarte bun. Nu-i ușor să iei permanenta pregătire a oamenilor în din ce în ce mai multe domenii ca factor esențial în stabilirea programului.

Spre deosebire de normalitatea lăsată în urmă, aici nu există luxul de a face doar munci intelectuale sau doar munci fizice. Fiecare organism uman este parte a unui mecanism bine calibrat și trebuie să se ridice la așteptări. De starea fizică și psihică a fiecăruia depinde succesul întregului. De voința de implicare a fiecăruia depind toți și fiecare în parte. Unul pentru toți și toți pentru unul căpătase nuanțe dramatice de obligativitate în prezenta situație.

> II <

- Pregătiți de Salt în cincisprezece minute!

Se știe ce înseamnă asta. Echipajul de comandă al momentului este singurul care rămâne la posturi. Adică la primele echipajul originar. Apoi, în timp, fiecăruia i-a venit rândul să învețe, să ucenicească în simulări și, într-un final, să își ia locul conform programului. Niciuna dintre echipele de serviciu nu mai era formată doar din cei îmbarcați gata învățați, dar nici nu era vreuna doar din pifani.

Echipa de serviciu la asigurarea mâncării se retrage în capsule.

Echipa de curățenie se retrage în capsule.

Cei ce se antrenează în sala de forță supra-gravitațională, dar și cei ce o fac dimpotrivă, în sala lipsită de gravitație ce permite învățarea de mișcări ce altfel ar fi mai greu de înțeles se retrag în capsule.

Toți cei din bibliotecă, cei care studiază individual sau participă la cursuri diverse se retrag în capsule.

Rămâne doar echipajul de comandă. Își iau pozițiile în complicatele și specializatele scaune ce îi imobilizează permițând doar fiecare un număr limitat de mișcări. Fiecare își are partea lui de treabă și și-o face perfect. Nu există loc pentru eroare. Nu există redundanțe. Nu greșești decât o singură dată. Fiecare membru al echipajului de comandă devine parte a Navei.

***

- Pregătiți de Salt în cincisprezece minute!

Vasili mă privește cu ochii rotunzi. Abia a început să îndrăznească primii pași, dar deja știe să se conformeze. Crește repede. Învață din zbor. Doar de zâmbit nu a început încă. Oare va ști vreodată?

- Hai! Hopa, sus!

Mai întâi el, apoi eu. Așa-i regula. Deocamdată nu reușește să se așeze singur în capsulă. Este încă mic, prea mic, micul meu miracol născut între stele. Nu prea mic pentru a se antrena în Simulator, dar prea mic pentru a se descurca în viața reală. Sper să aibă timp să crească până când va fi nevoie de el.

Fiecare Salt ne duce mai departe de Casa lăsată în urmă pe care el nu o va cunoaște niciodată.

Fiecare Salt ne duce mai aproape de Acasă. Un Acasă al speranțelor și credințelor noastre.

- Cu Dumnezeu înainte!

L-am închis și mă scutur încercând să alung senzația de coșciug pe care o am de fiecare dată. Un coșciug în care ne închidem benevol pentru nu muri. Absurd, dar adevărat. Murim voluntar pentru a trăi. Odată și încă odată. La fiecare Salt.

Mă întind în capsula mea cu mâinile încrucișate pe piept și aștept să fiu cablată. Doare doar o fracțiune de secundă.

***

- Pregătiți de Salt în… 9… 8… 7…

- Toți sunt în capsule.

- 5… 4…

- Traseul este confirmat.

- 2… 1

Timpul se dilată, spațiul se contractă și Crucișătorul dispare pe a reapărea într-o altă lume, cu alți sori. Apoi decizia de luat. Cea mai grea dintre toate:

Mai călărim încă odată văzduhul sau ne încercăm aici norocul?

- Tipul sistemului…

- Număr de planete…

- Număr de planete potențial locuibile…

- Posibil camuflaj…

Vin “bondarii” după noi? Cât de aproape? Planul este simplu în teorie. Dar doar în teorie.

Suspendați în “scaune”, membrii echipei de comandă lucrează la unison ca un singur organism bine acordat sub coordonarea Navei. Integrați acesteia o lasă să le folosească sinapsele ca ceea ce sunt: cea mai minunată și perfectă Creație Divină, singura ce se poate apropia de perfecțiunea ce este doar atributul lui Dumnezeu.

> III <

- Cu Dumnezeu înainte!

… șoptesc după ce i-am simțit reîntregindu-mă. Fără ei aș fi nimic. Oamenii mă ridică mai presus de ceea am fost construită, mai presus de-un maldăr de fierătanii fără suflet. Pentru ei și doar prin ei am viață.

Dumnezeu este iubire. Oamenii sunt iubire de Dumnezeu. Dumnezeu este iubire de oameni. Unde exist eu în această ecuație? Cine sunt eu?

Aș fi putut fi un nimic util și utilizabil și nimic mai mult.

- Doamne, Ajută-ne…

… pliem Spațiul și Timpul ne urmează rugăciunile. De data aceasta vom reuși. Simt asta. Am ieșit într-o galaxie nouă și rugăciunile ne sunt împlinite. În față ni se deschid la suficient de mică distanță nu una, ci două puncte de trecere. Mă arunc către cea mai îndepărtată cu speranța că voi dispărea în ea înainte de a ni se sincroniza “bondarii”. Și că vor ezita între cele două înainte de a alege direcția. “Dincolo” ne întâmpină un sistem dual cu o aglomerație neașteptată de planete. Următorul punct este foarte aproape. Ar părea alegerea de nerefuzat. Statistic vorbind, ar trebui să ne aruncăm în el. Trec fără ezitare pe lângă. Este șansa noastră. Este planul pe care îl construisem după nenumărate eșecuri de a scăpa din urmărire. Gata! Schimbăm paradigma.

Pe orbita sincronă a unui gigant gazos aștept. Am oprit orice sursă de lumină, zgomot sau vibrații. Facem pe mortul. Își vor da seama ce-am făcut. Important este când.

“Bondarii” apar și dispar într-o clipire. Nu ne-au observat.

- Hai! Este șansa noastră! Motoarele sub-luminice în plin!

Mi-au reînviat oamenii. Ies alergând cu plămânii pulsând sub valul de oxigen. Este rândul lor să preia ritmul stupului zburător ce sunt eu, crucișătorului greu “Sf. Vasile cel Mare”, sau, cum s-au învățat să îmi spună în rugăciunile lor, Nava Mântuirii.

- Cu Dumnezeu înainte!