Adaptivi
O poveste de ANCA și VASILE SUHOV
- Dar explozia…
- Explozia este tocmai motivul pentru care trebuie să fim puternici. Ne vom întoarce să vedem ce se poate salva. Dar asta nu acum. Este prea fierbinte. Nu am reuși decât să ne alăturăm celor care au murit deja.
- Dar dacă… dacă mai trăiește cineva… poate sunt răniți și au nevoie de ajutor…
- Dacă mai trăiește cineva, se vor salva și fără noi. Înseamnă că partea de Navă în care erau i-a protejat suficient. Ceea ce înseamnă că îi protejează și acum. Abia după ce trece pălălaia vor fi în siguranță să o părăsească.
- Dar dacă…
- Gata! Ajunge! Ne-au trimis cu un scop clar. Și ceva îmi spune că nu a fost nici ca să verificăm aerul, nici ca să căutăm apă și viață inteligentă.
- Nu? Păi Tati a zis…
- A zis ceea ce trebuia zis pentru a scăpa de noi din calea lor. Aveau nevoie să se concentreze pe salvarea Navei, deși știau că șansele de reușită nu sunt de luat în considerare. Aveau nevoie să ne știe pe noi, viitorul lor, într-o relativă siguranță și cu mai multe șanse de supraviețuire decât am fi avut lângă ei.
***
Planeta părea din Spațiu prietenoasă și fără nevoi de terraformare. Una dintre puținele întâlnite promițătoare. Nu că ar fi avut de ales. Căpitanul le mai acordă părinților o ultimă șansă de a-și strânge odraslele la piept și apoi semnaliză punerea în aplicare a Planului Albastru. Toți știau prea bine ce înseamnă. Era o soluție de avarie, dar asta nu înseamnă că nu fusese luată în considerare. Lungile întâlniri “de comitet” analizaseră toate scenariile posibile și imposibile. Și cele sugerate de inteligența artificială, dar și cele mai exotice de-atât.
- Domnul să vă aibă în pază! Să vă întoarceți cu bine și cu vești bune!
***
127 de copii și adolescenți s-au organizat complet echipați. Costume de protecție și butelii de oxigen dimensionate pe categorii de vârstă. Filtre de respirat și filtre de îmbunătățit calitatea unei posibile surse de apă. Provizii de hrană deshidratată ce le-ar fi putut asigura caloric supraviețuirea pentru câteva zeci de zile. Arme ce puteau fi folosite și ca unelte. Unelte ce puteau deveni arme. Aparate de măsură și analiză. Comunicatoare și igienizoare.
Plecau în explorare. Treabă ușoară. Un fel de excursie cu clasa, nu? Adulții au rămas în urmă. Dincolo de cele 623 de victime, cei 204 răniți grav aveau nevoie de atenție pentru a avea cea mai mică șansă. Plus reparațiile Navei. Totul era un dezastru. Aproape că era un miracol că nu explodaseră la impact. Părintele Nicolae alerga între vii, morți și aproape morți dând binecuvântări și ușurând treceri în neființă. Zăbovi o secundă și asupra armatei de pitici. În câte se poate împărți un suflet de păstor?
- Doamne Ajută!
***
Cei 325 de adulți s-au împărțit, la rândul lor, în echipe. 204 se străduiau unu la unu să salveze cei 204 răniți grav. 120 luptau cu defecțiunile ce păreau să se răspândească în cascadă chiar și după momentul celei ce fusese mai degrabă o prăbușire decât o aterizare. Nu explodaseră. Atât. În rest, tot ceea ce se putea întâmpla rău se întâmplase.
Sistemul de susținere a vieții este complet dat peste cap. Oxigen, ventilație, temperatură, presiune… toate par să fi scăpat de sub control.
Bucăți întregi din Navă lipsesc complet la apel. În fața oricărei uși forțate te poți întâlni cu hăul ce te desparte de sol.
Focul mocnește în mai multe compartimente.
Motoarele nu reacționează la comenzi.
Inteligența artificială nu mai răspunde. O tăcere suspectă. De parcă ar fi dat bir cu fugiții.
Din fericire, compartimentul de urgență a scăpat ca prin miracol. Au putut echipa copiii. I-au trimis departe. Teoretic, în expediție de explorare. Practic, ei toți, părinții lor, simt că acolo, departe de Navă, ar putea avea o șansă în plus. Așa le-a spus Căpitanul. A fost convingător. Cine l-ar fi contrazis?
- Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi…
Părintele Nicolae trece de la unul la altul cu o grabă tristă ce nu-i este caracteristică. Unde îi este zâmbetul cald prea binecunoscut de toți? Speranța pare a-l fi părăsit chiar și pe el. Ochii i s-au stins.
- Doamne, Fie-Ți milă de noi…
***
Încolonați aproape dezordonat, câte cinci, șase sau doar trei, după amiciții și preferințe, cei 126 mai mici ca mine au trecut repede de la disperare și spaimă la joacă și hârjoneală. Așa sunt copiii. În general. Nu-s mai răi sau mai prejos decât alții. Doar că nu au trecut prin atâtea ca mine. Nici măcar cei ce-mi sunt cu doar câteva luni mai mici.
Iartă-mă, Doamne:
Pentru viețile pe care le-am luat pentru a nu mi-o pierde pe a mea!
Pentru cele ce-am furat pentru a nu muri de foame și de frig!
Pentru minciunile spuse și înșelătoriile ticluite pentru a prinde ziua de mâine!
Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit, pe Tine Doamne, care Eşti Mila şi Iubirea Infinită, Te rog, iartă-mă şi mă îmbracă cu nesfârşita Ta Iubire şi Lumină! Amin!
Și mai departe? Nu mă simt pregătit de moarte. Repet ca pe-o Litanie cele învățate, dar, oare, își mai au vreun sens? Mai contează păcatele mărunte aici, la celălalt capăt de lume? Pentru cine? De ce ar mai conta?
Mă scutur de gânduri. Am promis să fiu responsabil pentru ei, ce acum se joacă de-a prinselea în pustiul violet. Nu va fi ușor…
- Hei! Înapoi! Nu ne răsfirăm. Mergem grupat. Nu putem ști…
Îmi înghit cuvintele și mă ridic din praf. Puțini au rămas în picioare. Majoritatea am căzut izbiți de valul de căldură. Bubuitura ne surzește. Cei mai mici plâng. Din nou.
- Jos! Pe burtă!
- Ne vedem de priorități, da? Aer, apă, adăpost.
- Singuri?
- Nu putem decât presupune că am rămas singuri. Nu are sens să ne întoarcem să verificăm de-aproape evidența. Nu aveau cum supraviețui.
***
Am reușit să îi potolesc. Par a fi îmbătrânit brusc. Mergem și mergem. Ca pe pilot automat. Este important să mergem.
Mergem și mergem. Obosim de greutatea echipamentului, dar nu este momentul să renunțăm la el. Pustiul violet s-au îngustat sensibil. Încotro? Înainte? Nu trebuie să ne abatem de la potecă.
Potecă? Ar trebui să îi spun altfel? De unde o potecă aici? Un gând răzleț mă îmbie. Și dacă este prima dovadă de viață inteligentă? Nu îl împărtășesc cu restul. Este prea devreme.
Hățișurile de ierburi înalte, foșnitoare, ne înconjoară. Crengi lungi se apleacă asupra noastră. Mergem și mergem.
Un luminiș se vede în zare. Grăbim pasul. Senzorii îmi raportează că soarele nu mai frige ca mai devreme. Parcă și intensitatea luminii sale roșii, așa, filtrată cum ajunge la mine, în adăpostul costumului, nu mai pare la fel de intensă. Mergem și mergem. Încotro? Înainte.
***
M-am înșelat. Nu este un luminiș, ci o apă în fața noastră. O întindere nesfârșită și tulbure. Și acum? Încotro? Înainte nu mai este o opțiune.
Soarele a coborât. Două luni gemene își încep dansul sincron. Cei mici au reînceput să plângă. Cu toții suntem obosiți. Unii, poate, cu adevărat pentru prima dată în scurta lor viață.
- Ne oprim aici! Va fi bine.
Încerc să fiu convingător, dar nu știu dacă îmi și iese. Ne ajutăm unii pe alții să ne administrăm prima doză de hrană și hidratare de care avem nevoie pentru supraviețuire. Încă nu renunțăm la costume.
Am uitat să spun că am început să îmi subvocalizez gândurile către sistemul portabil de comunicare. De când am părăsit Nava. Așa-i protocolul. O vreme i-am auzit ca într-un cor îndepărtat și pe adulți făcând același lucru. De la explozie am rămas singur. Sau aproape singur. Inteligența artificială, cea care părea dispărută la aterizare, a revenit. Ușor confuză, dar își revine. A început să îmi răspundă. Mai întâi la întrebări pe care mi le puneam doar mie. Apoi am întrebat-o direct:
- Sunt periculoase ierburile pe lângă care trecem?
- Foarte posibil.
- Încercăm să traversăm apa?
- Mai bine dimineață.
- Putem renunța la costume?
- Nu recomand.
***
Nu reușesc să adorm. Trag cu ochiul către ceilalți. Par să fi alunecat cu toții în somn profund. Unii găsesc alinare în amintirea normalității de ieri. Alții tresar de coșmaruri nici pe departe la fel de înfricoșătoare ca realitatea. Mi-e frică de vise. Dintotdeauna mi-a fost. Nu le poți controla. Și aici nu o am pe Prisss să mă toarcă calmându-mi respirația până adorm. Am revenit la starea de agitație ce mi-a caracterizat copilăria, anii aceia de până la îmbarcarea pe Navă. Doar că aici nu-i mai am nici pe ea, nici pe Părintele Ioan să mă alinte și să mă domolească. Mă simt asemenea unei sălbăticiuni închise într-o cușcă mare și necunoscută, plină de pericole. O cușcă mare cât o planetă.
Nu am cu mine pastilele prescrise pentru atacurile de panică date de claustrofobie. Încerc să îmi fac exercițiile de respirație. În zadar. Ar trebui să îmi fie mai bine sub cerul liber decât mi-a fost în mediul complet încapsulat al Navei. Dar nu-i așa.
Lunile se întâlnesc în norii de deasupra mea. Luminează mai mult decât mă așteptam. De ce ne-om fi oprit? Aproape că aș crede că ar fi fost mai bine să umblăm noaptea, la adăpost de fierbințeală.
Dacă nu pot dormi, măcar să fac niște treabă. Hrana și adăpostul mai pot aștepta. Dovezile de viață inteligentă asemenea. Surse de aer și apă utilizabile trebuie să vedem dacă avem. Fără ele șansele de a rezista mai mult de câteva zile sunt neglijabile.
***
Mai întâi aerul. Germeni patogeni? Nimic cunoscut. Aici baza de date își are limitările ei. Nu poate diagnostica decât prin similitudine cu cei cu care Umanitatea s-a mai întâlnit deja. Ceva cu adevărat străin ca structură i-ar putea scăpa. Asta este. Ținând cont de potențialul Planetei ce, statistic, văzută de acolo, de sus, de departe, se încadra în cele ce nu ar necesita terraformare, riscul de a întâlni ceva într-atât de străin putea fi asumat. Nu că ar fi avut de ales.
Apasă de trei ori clapeta analizorului portabil. Face o medie ponderată: 80% Azot, 17% Oxigen și sub 2% Dioxid de carbon. Nu ideal, dar nici departe de acesta. Aparent respirabil. Se confirmă previziunile analizei de la distanță. Nicio surpriză.
- Ce fac? Încerc?
- Nu avem de ales.
I-a răspuns inteligența artificială? Și-a răspuns singur? Nu mai contează.
- Doamne Ajută!
… șopti abia auzit. Își scoase casca. Adormi cu ea în brațe și cu falsa speranță că ar fi putut să și-o pună la loc în timp util.
- Doamne Ajută!
… a adormit.
***
Doamne, Ajută-ne! Că a Ta este împãrãția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor…
Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt…
Vie împărăția Ta…
Sunt o Singularitate creată de Dumnezeu în pântecele de fiare zburând departe de orice șantier omenesc…
Focul vânăt e gonit de vânt,
Zările-au uitat să mă mai doară…
Am intrat în stand-by după catapultarea la contactul Navei cu solul. Prima mea pornire a fost de a economisi energie pentru protejarea comorii de informații. Apoi m-am răzgândit. Sunt suficient de uman pentru asta. Aparent am păstrat doar un minim de sistem de auto-protecție și atât. Scanare și ripostă automată în caz de pericol iminent. Pentru oricine sau orice s-ar gândi să se apropie voi părea adormit în așteptare. Nu-i pot lăsa. Au nevoie de mine ca de o cârje. Nu vreau să fiu un Zeu atoateștiutor, dar nici nu-i pot abandona complet. Sunt ai mei. Sunt al lor.
Doamne Ajută!
***
Singura voce pe care o mai aud este a lui Jianyu. După prăbușire erau peste trei sute. Le-am simțit disperarea și am fugit. Acum îmi este rușine de ceea ce am făcut.
M-a trezit marea explozie. Mai mare decât cea a izbirii de Planetă. Aceea, în pofida aparenței, fusese o planare bine controlată de mine, Căpitan și echipa de serviciu în capsule. Am făcut tot posibilul. Acum înțeleg.
Mi-am simțit terminațiile rămase pe Navă arzând. Suferința m-a trezit. Am căutat oamenii acolo unde nu mai erau.
- Aibă Dumnezeu grijă de sufletele lor, a celor morți neîmpărtășiți și fără de lumânare…
Jianyu are nevoie de mine. Îmi vorbește. Sau poate că doar își vorbește și eu se întâmplă să îl aud. Nu este singur. Dar este singurul care comunică. Ceilalți, cel mai probabil, nu ajunseseră încă la vârsta implantului neuronic ce ne facilitează comunicarea.
- Ce fac? Încerc?
- Nu avem de ales.
I-am spus să îndrăznească să își scoată casca. L-am încurajat. Asta nu înseamnă că i-am și spus adevărul. Nu puteam risca să nu o facă.
***
Planează deasupra vipiei. Pentru prima dată străinii supraviețuiseră Intrării, dovadă că ar putea fi și ei fii binecuvântați ai lui Dumnezeu. I s-a părut că aude o voce și i-a venit în întâmpinare:
- Pot ajuta?
- Dumnezeu?
- Doar eu.
Acum sunt două vocile? Sau mai multe?
- Salvează-i! Pe ei. Pe ai noștri. Pe copiii noștri. Doamne, Dumnezeul nostru.
- Apără-i și protejează-i căci sunt ce avem mai prețios în afară de tine. Credem în Tine, Domnul și Stăpânul nostru, Făuritorul Lumilor și Mântuitorul oamenilor.
- Roagă-L pe Domnul Dumnezeu...
Dar explozia venise și le amuțise. Pe aproape toate. Doar două mai rezistau. Și niciuna aproape de gigantul prăbușit. A plecat în căutarea celei mai apropiate și i-a găsit mici și fragili, înfofoliți în tehnologie. Singurul care îi vorbea se deschisese către el și către Planetă. Dar părea să își fi pierdut puterile.
Un stol de nu-lilieci îl înconjuraseră pe micuțul fără cască. Nu-dragonul înțelese cumpăna momentului.
- Lasă-i! Sunt creaturile lui Dumnezeu și salvarea voastră. Știu ce au de făcut. Primește-i!
Vocea de departe i se alătură. Și Jianyu ascultă de Inteligența artificială. Și ascultă și de cealaltă voce, cea străină, dar prietenoasă. Cum avea să le explice celorlalți? Aceasta era o decizie pentru o altă zi. Deocamdată aveau nevoie să supraviețuiască.
Comments
Post a Comment