Cântări
O poveste de ANCA și VASILE SUHOV
Nu mulți se puteau lăuda că le-au întâlnit și cu atât mai puțini că au reușit să comunice cu ele. De înțelegere aproape că nici nu ar fi putut fi vorba. Humanoide. Sau, cel puțin, cele mai apropiate de acest standard dintre creaturile găsite de oameni aici, pe Planeta ce le devenise nou cămin printre stele îndepărtate, sub un soare roșu și fierbinte ce dansa cadril cu două luni impunătoare.
Ai fi crezut că faptul că aveau două mâini și două picioare și mers biped le-ar fi făcut mai ușor de apropiat firii umane. Nu-sirene? Nu aveau nimic în comun cu peștii în afară de atracția zonei luciurilor de apă. Picioarele lungi erau făcute mai degrabă pentru sărit, asemenea cangurilor. De intrat în vreun râu nu le văzuse nimeni vreodată. Se apropiau de ele doar pentru a-și amplifica prin reflexie din unde sunetele scoase.
Glasul era cel prin care își câștigaseră un nume încărcat de renume. Numai cine nu le-a auzit niciodată nu ar înțelege motivul pentru care li se spusese nu-sirene.
De fapt, primul nume ce le fusese oferit de Jianyu fusese acela de nu-papagali. Felul în care puteau imita orice sunet îi amintise de unul ce venise cu un bâlci ambulant. Doar că, așa cum aveau să afle curând, voința ce stătea în spatele sunetelor nu avea nimic în comun cu papagaliceala pur imitativă.
***
Iia și Aeia se alergau în susul dealului domol. Nu ajunseseră încă la maturitate, dar asta nu le făcea cu nimic mai puțin periculoase. Încă din cuib înveți să îți manifești chemarea manipulantă, prima victimă fiind propria mamă. A ceda în fața puiului răsfățat ce cere atenție până la epuizarea adultului este considerată o reușită a educației individuale.
Domnișoarele se chemau una pe cealaltă, urcând mai mult prin imboldul reciproc decât prin forță brută. Traiectoria lor ar fi semănat cu modelul primitiv de vizualizare a ADN-ului. Doar că nu mai exista nimeni pentru care o asemenea informație să existe într-un mod relevant. Referințe dintr-o altă lume, de sub un alt soare. Pierdute în Marea Explozie a Coborârii sau, pur și simplu, uitate. Uitate ca multe dintre cele ce nu și-au găsit utilitate atunci, în disperarea supraviețuirii primelor zile ale primelor luni ale primilor ani…
Iia și Aeia unduiau ferindu-se de fuioarele aproape uscate de nu-iarbă. Încă nu era bună de cules. Încă le-ar fi sfâșiat atingerea chiar și întâmplătoare. S-ar fi putut executa rapid reciproc făcându-se să se arunce cu inconștiență în sursa de foșnet aparent îmbietor. Dar erau prietene și acționau în echipă. Se protejau reciproc cum doar nu-sirenele știu să o facă. Își exersau una asupra celeilalte talentul evitând să se rănească. Aveau nevoie de antrenament. Ziua Inițierii, cea a intrării în rândul adultelor, nu era departe.
***
Privindu-le, le-ai crede îngeri cu aripi invizibile. Auzindu-le nu te-ai putea desprinde de cântările lor coborâte, parcă, din nori și lumină.
Feminine într-un mod esențial pentru simțurile umane. Dar unde sunt ei? I-a văzut cineva vreodată?
Kalia, micuță și rotunjoară, una dintre Primii, dintre cei coborâți cu Jianyu, își petrecuse viața studiindu-le. Îi luase zeci de ani să le dezlege, măcar parțial, misterul. Le învățase obiceiurile și se învățase să le manipuleze selectiv impunerile prin cântări.
Nu-sirenele nu au voce proprie, ci doar imită perfect până în esența mesajelor intrinsece orice sunet pe care îl simt. Și mai adaugă ceva, un Ceva greu de izolat și definit, imposibil de înregistrat. Kalia le oferise frumusețea Cântărilor bisericești pravoslavnice, iar ele vibraseră la mesajul de Pace și Milostenie și Speranță și Iubire. Erau noțiuni străine lor, dar a căror frumusețe au asimilat-o și apreciat-o. Mai în glumă, mai în serios, se spunea că ea, Kalia, convertise nu-sirenele. Se spunea că, auzind asemenea vorbe, Kalia zâmbea trist, ridica un deget de atenție și îl corecta pe cel care se crezuse mai deștept decât era:
- Ele pe mine, nu eu pe ele.
Atât. Nu a explicat niciodată mai mult. Până în ziua în care s-a stins. Era misterul pe care refuzase să îl împărtășească celorlalți. Celelalte erau doar informații, ca urmare le oferea cu dărnicie:
- Ascultați! Sunt altfel și asemenea. Sunt cel mai frumos lucru ce a pășit sub Soarele Roșu. Ascultați! Ascultați și le înțelegeți.
Cam la fiecare mie de nu-sirene apare și una altfel. Sau, dacă vreți, apare Unul. Identificați rapid încă din stadiul incipient, primesc atenție specială. De ei depinde perpetuarea speciei. Sunt “cultivați” în stază, altfel s-ar stinge înainte de vreme. Așa, cel puțin, a înțeles. Oare a înțeles bine? Nu-sirenele par să își însușească orice formă de comunicare ce implică sunete, da, este adevărat. Dar cât din sensul cuvintelor se conservă? Pot ele exprima noțiunile complexe în forma umană? Suntem siguri că înțelesuri nu se pierd și nu se adaugă?
- Ascultați! Încă nu le înțelegem. Nu cu adevărat.
Acestea se spune că ar fi fost ultimele cuvinte ale Kaliei. S-a retras din viața activă și a renunțat după optzeci și șapte de ani de studiu nu doar la nu-sirene, ci și la oameni. S-a retras într-o grotă liniștită, aproape de nori. Iarna a fost grea. Au căutat-o după. Nu i-au găsit decât caietele de notițe. Nimic nu-i pregătise pentru ceea ce au citit.
***
Sirenele sau, cum ne-am învățat să le spunem, nu-sirenele, par, ca și noi, a nu fi native Planetei. Par a fi urmașele unei civilizații ce a cunoscut zborul inter-galactic. A unei civilizații mult mai avansate decât a noastră, dar a unei civilizații profund matriarhale, în care, pentru binele Păcii și conservarea Serenității, masculii sunt reduși la scopul lor primordial, de procreare. Atât…
Celelalte pagini erau acoperite de volute haotice. O scriere străină sau doar mintea ei tulburată? Ce a vrut să zică?
***
Ziua Inițierii veni în Cântări unice. Este ziua în care nu-sirenele își au fiecare propria “arie”, nemaiauzită, nemaicântată de nimeni vreodată. Copilele cărora încă nu le-a venit vremea sunt trimise departe. Niciuna nu îndrăznește să se opună. Mamele își izgonesc fiicele cu toată forța de convingere de care sunt capabile.
Este primul test. Cele care vor rezista au o șansă să supraviețuiască. Ar putea fi vremea lor.
Urmează cel al ridicării glasurilor în jurul coconului în care acel unul la o mie. Este nevoie de efort comun pentru atingerea acelor sunete ce în sparg. Parte dintre ele cedează epuizate. Unele vor mai încerca și data viitoare. Altele nu se vor mai recupera niciodată. Vor rămâne sterpe, ajutoare în slujba celor care reușesc.
Învingătoarele primesc în extaz Cuminecătura. Vor purta pentru următorul deceniu germenii Viitorului. Unele dintre ele vor deveni Mame.
***
S-a pierdut demult știința din spatele perpetuării speciei lor. S-au pierdut multe. Au rămas Cântările. Cel mai prețios odor al unei specii ce odată călărea Universul. Le-au regăsit aici, pe-o planetă neprimitoare cu care luptaseră timp de generații. Și-au regăsit Cântările și prin ele și-au reînviat Credința.
Atunci când i-au auzit glasul au știut că li s-a mai dat o șansă.
- Aleluia… A le lu i a…
Avea ochii albaștri și glas de înger. Speranța îi vibra în voce. Cum nu au crezut că o vor mai cunoaște. Se resemnaseră întru supraviețuire. Prin moarte învingeau.
Ei, oamenii, veniseră să le reamintească vechile vise. Veniseră pentru a le retrezi nevoia de Mântuire.
***
Iia și Aeia au trecut cu bine de prima lor Inițiere. Nu vor ști decât mult mai târziu, peste ani, dacă a fost cu succes. Taina va crește în ele. Sau nu. Vor mai încerca și data viitoare. Asemenea mamelor lor. Asemenea strămoașelor ale căror nume nu și le mai amintesc.
Câmpia violetă unduia în primele raze ale soarelui ce izbucnea roșu de dincolo de munte. Ele îi dansează renașterea pe ambele maluri ale râului. Și-au asumat răspunderea menținerii cu orice preț a echilibrului între toți cei care contribuie la fragilul ecosistem încropit din creaturi ce nu ar fi trebuit să calce același pământ.
Știu oamenii aceasta? Nici nu visează. Ei văd doar făpturi angelice pe care le asimilează celor din cărți.
***
Cum elimini germenii războiului? O întrebare care nu avea cum să nu se nască în lungul exil ce a urmat distrugerii complete a unei civilizații. Pe atunci purtau alte nume, demult uitate, nume date de adaptările mai mult sau mai puțin subtile la planeta pe care o ocupau. Pentru că da, strămoșii îndepărtați ai nu-sirenelor stăpâneau un număr consistent de sisteme solare învecinate.
Mai întâi au evoluat în ființe inteligente. Eliminând dintre ei în milenii pe cei slabi, vulnerabili sau, pur și simplu, altfel. Apoi și-au ridicat ochii spre stele în căutarea lui Dumnezeu.
Au găsit în locul lui planete ce i-au privit pe ei ca Dumnezei. Planete ale căror locuitori li s-au închinat și supus. Și au crezut, cu adevărat, că au devenit Dumnezeu. Au devenit Dumnezei aprigi și nemiloși. Au înrobit și au distrus. Dumnezei temuți și atotputernici. Au nimicit specii întregi ce aveau unul sau mai mulți indivizi ce le puneau întrebări existențiale. Au ales să nu dea socoteală nimănui.
S-a făcut liniște. Dar liniștea nu le era în fire. Rămași fără supuși care să îi pună îndoială, au pornit un val de ură interior. Se vedeau unii pe alții inferiori și căutau să se anihileze. Fiecare se credea Dumnezeu și își cerea dreptul de întâietate în fața celorlalți. Și a pornit Apocalipsa. Planetă după planetă erau distruse.
Dintre ei s-a ridicat o mișcare secretă și subtilă de opoziție. Erau mame ce nu își doreau să nască în asemenea lumi violente. S-au găsit una pe alta, și-au unit forțele financiare și au ales calea exilului. Câteva generații mai târziu, nava lor a coborât pe planeta violetă străjuită de-un soare roșu și fierbinte și două luni gemene. Au oferit Planetei Credința lor în Dragoste și Pace și Planeta le-a primit și integrat.
Un neam de amazoane delicate ce și-au lăsat în urmă violența. Asta sunt nu-sirenele. În lungul drum interstelar avuseseră timpul necesar și pentru a găsi soluția perpetuării speciei fără riscul violent pe care îl implica prezența celui de-al doilea sex. De aici ritualul la care luaseră parte Iia și Aeia. Unul dintr-o sută de embrioni era altfel. Și era sacrificat pentru a merge mai departe.
Aici, pe Planeta ce le-a devenit casă, lăsând ura în spate, și-au găsit liniștea în Cântările pe care le făceau să se reflecte din luciuri de apă și ceață și ființe. Se reflectă și se amplifică. Curăță. Pun în ordine. Cu credința că există un Dumnezeu mai presus de ele. Un Dumnezeu bun și iubitor.
Cântările sunt ele și ele sunt Cântările. Sub un soare fierbinte, răscolind colbul violet.
Comments
Post a Comment