Prim Ministrul
E 5 dimineața. Sunt treaz de ceva vreme. Stau în birou flancat de doi secretari. Nu e treaba lor că sunt încă în pijamale. Treaba lor e să noteze și să transmită mai departe voința mea. Voința Împăratului.
Îmi pun toți secretarii să-și instaleze Asistenți Cibernetici. E o operație extrem de simplă și personal mi se fâlfâie dacă se consideră ciborgi sau nu. Important e să fie eficienți. Am în permanență secretariatul după mine plus un cortegiu întreg de pușcași marini, transmisioniști, agenți ai serviciilor secrete, parașute (“psihologi” le zice în ștatul de plată), menajere, bucătari, majordomi și Dumnezeu știe câte și mai câte. O babilonie care mă urmează oriunde și oricând, atentă la orice nevoie a mea și gata să-mi satisfacă cel mai mic capriciu. Azi sunt acasă, pe Terra. Mâine cine știe unde mă mai expediază Luminăția Sa?
Pufnesc în gând. Nu-mi plac deloc plimbările prin spațiu dar nu am ce face. Sunt considerat un bun negociator iar asta înseamnă că trebuie să mă duc personal să potolesc diplomatic vreo revoltă în fașă.
Da, Imperiului îi place să facă praf orașe din spațiu, dar asta înseamnă că nu mai rămâne nimic în urmă. I-am explicat Țarului de nenumărate ori (cu multă atenție că Sfinția Sa are nenumărate și nebune capricii) că e mult mai ieftin să cucerim pașnic și să distrugem și să omorâm cât mai puțin. Imperiul are nevoie de fabrici. Imperiul are nevoie de muncitori. De furnici care să muncească pentru El și Umanitate. Nu avem nevoie să ne risipim resursele deplasând nave și soldați, trăgând cu arme scumpe și rachete care costă cât o navă de desant.
La ce îmi folosește un oraș pustiit sau un câmp pe care nu mai pot cultiva nimic? La ce bun e o mină în care nu pot săpa nici roboții din cauza radioactivității uriașe? De unde mama dracului să aduc muncitori să asambleze motoare dacă tu i-ai lichidat pe toți?
Să-mi bag ceva în Flota Militară și în generalii cu capete fierbinți de acolo. Niște cretini care nu visează decât glorie și chemări la Palat să le agațe Dumnezeul Galaxiei tinichele în piept. Eu în timpul ăsta luptându-mă cu bugetul și cu probleme din categoria “câtă hrană am nevoie pentru o expediție militară în sistemul X, gruparea de luptă fiind în sistemul Y care nu produce decât bolovani și praf și neavând resurse să o alimentez decât din sistemul Z care e la mama dracului de ei”?
***
O asistentă îmi aduce prima cafea a zilei. E neagră si amară, cum îmi place. Asistenta e drăguță. Brunetă și înaltă. Și asta îmi place. Îi zâmbesc încurajator. E prima ei zi și trebuie să se simtă confortabil. E puțin speriată, dar în sensul bun. Știe că nu-mi place să mă culc cu oamenii din staff. Mi-au plăcut curvele profesioniste de când mă știu. Și am destule la dispoziție.
Semnez ordine de rechiziție, aprobări de deplasare, alocări de hrană, combustibil, muniție, promovări, destituiri. Citesc atent totul. Sunt iubit și urât pentru asta. Cred că nu-mi scapă nimic privirii omniprezente. Sper să nu-mi scape nimic. Dacă am nelămuriri întreb asistenții sau îi pun să-mi facă legătura cu vreun General gomos sau cu vreun Guvernator de pe o lume unde a înțărcat mutu’ iapa. Mi se fâlfâie că la el e 1 dimineața. Oricum telefonul meu e evenimentul anului pe lumea lui pierdută printre ghețurile cine știe cărui sistem solar căcăcios. Îmi place teribil să le văd fețele buhăite și speriate. De multe ori nu e nevoie să vorbesc cu amărâții ăștia dar am prea puține distracții și asta e una dintre ele.
Sorb din nou din cafea. Se termină deja. Nu am observat. Fac semn și asistenta drăguță îmi aduce imediat alta. Mă uit lung la dosarul din față. Hârtie cu autodistrugere. Sigilii roșii peste tot. Nicio comunicare electronică sau biologică nu a fost considerată suficient de sigură pentru ce am în față.
Doi uriași cu fețe imobile păzesc “marfa”. Sunt soldați care se vor arunca în aer cu tot cu dosar dacă consideră că există cel mai mic pericol ca alți ochi decât cei ai mei să citească ce e acolo. Și chiar nu am chef să mor într-o mică explozie nucleară. Rup sigiliile și citesc. Predau dosarul soldaților. Unul dintre ei deschide o servietă și depune hârtiile acolo. Conținutul va fi dizolvat în cel mai fin praf. Mă salută și ies.
Mă ridic și mă plimb. Serviciile noastre credincioase au aflat de alt atentat la viața Împăratului nostru. De data asta una din Consoarte plănuiește să-l otrăvească. E nemulțumită că orașul ei natal cu tot cu familie a fost făcut praf și pulbere de brava noastră armată. Știu cazul. Un amiral prea grăbit care în loc să împuște câțiva fraieri s-a grăbit să apese pe butoane. Parcă predic în pustiu. Cum să îi mai spun Țarului același lucru pe care i l-am spus de sute de ori într-o formă sau alta? Risipa are consecințe care îi pot pune chiar și lui viața în pericol.
Un secretar îmi face legătura cu șeful gărzii personale. Dau ordinele necesare. Doamna va avea un accident de avion. La câte tinerele flămânde se învârt pe la Palat dispariția ei va trece neobservată. Luminăția Sa oricum era cam plictisit de prezența cucoanei. Pe bucătari și chelneri nu dă nimeni doi bani, așa că totul va dispare ca o boare de vânt. Am mână liberă să mă ocup de asemenea situații fără a mai cere acordul nimănui. Soarta galaxiei nu trebuie să se împiedice de voința unei furnici.
Micul dejun. O felie de pâine prăjită, o bucată de brânză țărănească și o roșie. Suficient. Am fost copil de fermieri săraci. Nu îmi este rușine de originea mea. Imperiului îi place meritocrația (cel puțin în sectorul public și în Armată). Imperiul îi iubește și îi protejează pe cei mai buni. Cu o mică condiție. Să fie nemiloși cu dușmanii Împăratului și să execute ordinele fără ezitare.
***
Am fost bun. Am fost cel mai bun. Mi-am strivit concurenții. Dacă erau buni de ceva, îi foloseam mai târziu. M-am cățărat pe cadavre dacă a fost nevoie. Am făcut tot ce a fost necesar să fac. Eu, un copil născut normal, fără ajutorul Cuvelor, fără îmbunătățiri genetice și upgrade-uri sociale. Părinții mei nu jucau golf cu nimeni, nu se învârteau în niciun anturaj înalt. Părinții mei munceau toată ziua și nu aveau răbdare cu mine.
Ferească Dumnezeu să greșesc cu ceva! Palma tatei sau bățul mamei mă găseau și în gaură de șarpe. Le sunt recunoscător. Mi-am dat repede seama că singura mea șansă era să plec de acolo altfel aș fi sfârșit și eu în balegă de vacă reparând la nesfârșit roboți agricoli.
M-am înscris la școala Imperială. Ai mei nu aveau bani pentru așa ceva. Însă primii trei din an aveau bursă. Am învățat zi și noapte și am reușit. Primul la Școală, primul la admiterea la Universitatea Imperială de pe Marte, secția administrativă. Cea mai bună școală din universul cunoscut. Șef de promoție, peste tot felul de “îmbunătățiți”, am atras atenția Luminăției Sale. Și o să îi fiu recunoscător pentru vecie. Am fost luat din noroi și am ajuns repede omul lui de încredere. Singurul.
Știu că este un ticălos lipsit de suflet. Dar a adus împreună Omenirea pe același făgaș. Câți eretici mai rezistă? Puțini. Câte planete se bucură de pace? Multe.
Da, este adevărat. Le secătuim de resurse și oameni, dar pacea vine cu prețul războiului permanent. Iar razboiul este până la urmă contabilitate simplă. Iei, folosești și ai. Atât doar. Știu istorie. Sunt pasionat de vechi tratate și tomuri din care curge praf. De la Împărații vechii Rome sau ai Chinei nu înveți decât un lucru. Ești crud, războinic și bine organizat, Imperiul prosperă. Te apuci de arte, filosofie și poezie, Imperiul decade. Poți să le ai pe ambele? Da. Dar asta înseamnă un Conducător Luminat. Ceea ce evident, nu e cazul nostru.
***
Asistenta drăguță strânge resturile mesei. Pe ecranul biroului clipește purpuriu un raport. Ăsta e adnotat de însuși Sfinția Sa, deci e cazul să dau totul la o parte și să văd despre ce e vorba. Of, băgami-aș!
Poarta lui Dumnezeu și rahatul din spatele ei. Spațiul Interzis și Planeta Eretică. Sunt multe planete care cârâie dar numai una e numită “Eretică” din lipsă de un alt nume mai bun.
O mână nervoasă a înconjurat lista pierderilor noastre. Crucișătoare, fregate, nave de desant, nave de aprovizionare. Și în capul listei, subliniat cu o dungă groasă, Crucișătorul “Sf. Vasile cel Mare”. Rușinea Flotei.
Cea mai neagră pată din istoria lor. Zâmbesc în sinea mea. Trebuie să ai un curaj nebun să furi ditamai măgăoaia de sub nasul tuturor. Eu aș fi iertat ereticii ăia, numai pentru asta. Câți ani au trecut de atunci? Nu încă atât de mulți ca să uite Țarul nostru.
E obsedat de nava asta și de sufletele care au fugit cu ea. Nu îl înțeleg. Bun, gata, au fugit câțiva amărâți. I-ai executat pe toți cei care i-au ajutat și cunoscut. Gata, potolește-te!
Lumea uită (mă rog, nu prea, e o poveste faimoasă prin underground, printre toți cei care nu iubesc Imperiul). Dar până și dușmanii noștri au nevoie de speranță. Un om în care sclipește posibilitatea celei mai mici șanse nu e disperat. Nu se aruncă în aer cu o întreagă garnizoană imperială, nu se prăbușește cu o navă minieră într-o fregată.
Trebuie și opoziția să aibă o supapă. Că ne place sau nu, avem opoziție. Inchiziția (așa îi spun eu Poliției Secrete Personale) visează să nu mai existe eretici, să îi omoare pe ultimii contestatari și să îi convertească pe ezitanți. Visează la o grămadă de balegă. Condu cu o mână de fier și lasă câțiva care să latre la lună. Care să spună bancuri, să facă mișto de Țar, de mine, de Guvern. Un popor care râde nu se va ridica la luptă.
Îmi amintesc de prostia monumentală numită “Aurora”. De la ce s-a enervat Luminăția Sa? De la gluma unui comic, relatată de nu știu ce slugă anonimă. O planetă aproape distrusă, cu supraviețuitori care ne vor urâ generații de acum încolo. Măcar dacă iar fi lichidat pe toți. Am implorat înțelegere, am apelat la toate trucurile pe care le știam. Nimic. Eram tânăr și prost. Azi l-aș fi potolit pe Țar. Atunci…
Am avut grijă de limba lungă ce l-a stârnit. Am manevrat în așa fel încât să primesc EU puteri sporite pentru asemenea chestiuni. Și l-am înconjurat pe stăpânul meu de oameni credincioși mie, care știu să-și țină gura și să-mi asculte ordinele.
Comments
Post a Comment