Arme

Mor de invidie. Nu o arăt. Par indiferent și doar dau din cap imperceptibil. Amicul meu își umflă pieptul. Are o pușcă superbă. Sunt multe țevi de plastic grupate în jurul unui suport și strânse bine cu izolirband negru. Șmecherește, seturi de săgeți de hârtie sunt vârâte printre tuburi.

Ah, tubermanele! Tuburi Bergman de fapt, niște țevișoare de plastic care de fapt au rolul de a proteja cabluri electrice. Cum se construiește vreun bloc pe lângă cartierul nostru, alergăm acolo să "facem rost".

Și facem. Numai că cererea e mare, mai sunt și paznici care încearcă să-și facă datoria așa că eu am rămas cu buzele umflate. Prietenii mei au făcut curățenie. 

Da, mor de invidie. Nu am mai găsit nici o țeavă de plastic pe nicăieri. Plec totuși înapoi pe șantier. Nu pot lăsa lucrurile așa. Jocul de-a războiul va fi diseară iar eu nu pot lipsi. Normal, nu mă ajută nimeni cu vreun tuberman. Sunt prea prețioase. În câteva minute ajung la blocul care e deja de patru etaje. Are chiar și pereți.

Paznicul doarme în cabina lui, cu o sticlă goală pe masă. E sâmbătă spre seară și nu mai e nimeni. Construcția e pustie. Alerg prin toate etajele, atent să nu cad pe scară. Balustrada nu e montată. 

Într-o baie găsesc două țevi perfecte. Au până și lungimea potrivită. Numai că sunt metalice.

Seara am intrat și eu într-o echipă. Îmi arajasem țevile cu niște izolirband verde ce făcea un contrast frumos cu metalul brut. Cred că am fost invidiat un pic.

Problema era că mi-au rupt mâinile de grele ce erau. Dar am fost fericit.