Nunta - partea I

Partea I dintr-o poveste de Anca Suhov, parte a volumului Fierbintele Soare Roșu scris împreună cu Vasile Suhov 

- Max!

Se făcuse că nu o aude. Avea prea multă treabă pentru a-și permite luxul de a-i da explicații. Știa prea bine ce se va întâmpla dacă zăbovește să îi prezinte tot planul gândit cu Jianyu.

- Max! Așteaptă-mă! Este important. TREBUIE SĂ VORBIM!

Îngheță. Se rostiseră cuvintele ACELEA. Din vremuri strămoșești urâte cu patimă de toți bărbații. Ce mai făcuse de data aceasta? Sau, poate, ce-i mai trecuse ei prin cap?

- Am o idee!

- Aoleu!

- A, nu te speria că-i de bine.

Și mai rău. Din vremuri strămoșești se știe că dacă ea zice cu entuziasm că-i de bine, nu-i. Sau, mă rog, că nu va fi ușor. Că i se vor schimba prioritățile și nu va reuși să se împotrivească.

Și chiar nu are timp pentru ideile ei năstrușnice. De căteva zeci de zile bune, de când s-a mai domolit pălălaia, lucrează cu toții la salvarea a orice le-ar putea fi de folos. Lucrează în schimburi mai mult sau mai puțin organizate. Lucrează în echipe flexibile după oportunități apărute sau dispărute. Când unii cad frânți de oboseală, intră alții, oarecum proaspeți, în acțiune. Trag, asigură, desprind. Sortează, identifică, inventariază. Majoritatea sunt posibile materiale disponibile pentru viitoare proiecte de rezolvat, viitoare necesități necunoscute încă. Și atât. Nu că nu ar fi important. Le sunt familiare și le vor putea găsi utilizări chiar dacă pot părea, deocamdată, inutile. Există și comori, dar sunt rare.

Au salvat și câteva Scripturi, dar și un volum de Esenin. Parte din banca de semințe și un mic generator. Manuale, dar și icoane. Un cauterizator și un tăietor cu plasmă.

Cărăușii fac drumuri dus-întors la nesfârșit. Se demontează tot ce se poate demonta. Se stivuiește departe, la adăpost de explozii secundare.

Numele meu este Max. Numele ei este Lera. O iubesc. Mai contează? Lumea așa cum o știam s-a sfârșit. Pentru noi s-a dezintegrat în fumul exploziei ce a schimbat totul. Nu mai suntem doar doi copii prea serioși încercând să urmăm respectuos indicațiile adulților. Am fost reinventați de soartă. Împreună. Altfel.

Ne-am asumat ceea ce nu am fi putut cere celorlalți să facă. Nu este ușor, dar, cumva, efortul comun ne-a apropiat și mai mult. În feluri complet diferite de dragostea romantică la care visam în plimbările lungi, mână în mână, pe coridoarele nesfârșite, prin stele nevăzute.

Acum, aici, sub un soare străin, prea fierbinte, adunăm rămășițele celor ce ne-au fost părinți. Uneori recunoaștem direct omul. Cel mai adesea folosim analizorul genetic. Luăm linie după linie manifestul navei. Bifăm pe cei ce fuseseră pe navă. L-am reconstituit atunci, pe când îl așteptam pe Jianyu să-și revină, mai mult ca să le dăm celorlalți ceva de făcut, ceva de trecut timpul fără a ne gândi la prezent. Acum bifăm. Nu că ar avea cu adevărat vreo importanță. Am pierdut demult orice șansă de a găsi pe cineva în viață. Devine o certitudine că vor fi și dintre cei care nu vor avea un mormânt. Probabil le vom face ceva comemorativ, de pomenire. Dar asta-i treabă pentru o altă zi. Mai târziu. După ce vom termina cu speranța de a mai identifica. Fiecare merită un mormânt și o cruce. Nu abandonăm. Nu încă. Nu a venit vremea.

Numele meu este Max. Numele ei este Lera. Noi suntem cei care asigurăm celor trecuți ritualul ce le va da șansa la viața de apoi pe care o merită. Îngropăm creștinește. Cu cruce pravoslavnică și de patruzeci de ori Gospodi, pomiluy! Cu numele răposatului atunci când ne dăm seama ale cui sunt rămășițele. Cu măcar anul aproximativ al nașterii atunci când îl ținem minte. Cu data morții. Asta-i sigură. Aceeași.

Le cânt:

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit…

Am răgușit. Vocea mea, altădată considerată cea mai frumoasă și comparată cu a îngerilor, a răgușit. Lera doar mai icnește sec. Am obosit. Amândoi. Ceilalți iau pauze de odihnă. Treaba noastră este prea importantă pentru a ne opri. Moartea nu așteaptă. De când nu am dormit? Au trecut două zile sau trei? Și, de fapt, cât de lungi sunt zilele aici? Evit să mă uit la ceas. Nu are relevanță. Cât mai putem, tragem. Sprijinindu-ne unul pe celălalt.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

O privesc pe Lera. Închide ochi. Șterge sânge. Zâmbește trist recunoscând un chip familiar. Bifează în tabel.

- Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească!

Vocea îi sună gâjâit. Își șterge lacrimi. Era mătușa ei, sora tatălui. Deci suntem în zona serelor. Bine de știut. Caut din priviri ceva din care se poate încropi o cruce.