Nunta - partea II

Partea II dintr-o poveste de Anca Suhov, parte a volumului Fierbintele Soare Roșu scris împreună cu Vasile Suhov 

- Max!

- Da, Lera.

- Vreau să ne cununăm.

Am amuțit. Era ultimul lucru la care mă așteptam să îl aud. Ce i-o fi venit? Nu că nu o iubesc. Nu că nu mi-e dragă. Nu că n-ar fi cea mai frumoasă și mai deșteaptă fată din câte există. Nu că nu am mai încercat să o strâng în brațe și să o sărut. Dar. De ce acum? Aleg să nu o întreb.

- Sigur. Așa facem. Terminăm aici și găsim o soluție. Nu avem preot (oftez amintindu-mi ultima Binecuvântare primită de la părintele Nicolae), dar găsim noi o soluție.

- Nu. Acum. Am nevoie. Vreau să ne știu legați întru Dumnezeu.

Caut soluție. Nu este Lera femeia căreia să îndrăznesc să îi zic nu. Caut soluție și, pentru ea, sigur că o și găsesc: logodna. Nu am musai nevoie de preot pentru că întreaga comunitate adunată în biserică cântă și împărtășește unirea celor două suflete ce aleg să fie unul. Scutur de cenușă două sârmulițe contorsionate. Le modelez în două inele rudimentare. Al ei mic și frumos. Al meu cum o fi, dar să se țină de deget. Cânt în timp ce căutăm mai departe:

Dumnezeule Cel veşnic, Care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă

Însuţi binecuvântează şi pe robii Ţăi aceştia, povăţuindu-i pe dânşii spre tot lucrul bun.

Uneşte şi păzeşte pe robii Tăi aceştia în pace şi într-un gând.

Și întăreşte logodna lor în credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste.

Amin!

S-a oprit. Mă privește cu ochi rotunzi aranjând o șuviță roșcovană ce i-a evadat de sub basma. O sărut pe pistrui. Este a mea și sunt ai ei. Pentru eternitate. Ceea ce ar putea însemna doar câteva minute dacă avem ghinion. Am trecut deja pe lângă moarte de câteva ori. Împreună. Grinda desprinsă a sălii mari și-a căutat echilibrul ratându-ne milimetric. Planșee se prăbușesc la tot pasul. Ba chiar și câte-o reîntețire a pălălaiei ici și colo. Le-am uitat numărul.

Miroase a cadavru prin fumul gros. Ne trăim clipele pe marginea dintre lumi. Împreună. Înțeleg de ce a simțit nevoia. Mai ciudată este liniștea ce m-a cuprins pe mine. De parcă avusesem nevoie de asta fără să o știu. Sau poate că este doar viața ce a venit să mai acopere din moarte.

Mergem mai departe. Mă opresc să beau din apa cu vitamine și energizant pe care ne-au dat-o ultima dată când am trecut prin tabără. Încep să se miște lucrurile acolo. Devine (într-un mod diferit de orice cunoscut până acum) Acasă. Îi ofer și ei. Bea în liniște și oftează.

- Max!

- Da, Lera.

- Cred că am terminat. I-am găsit pe toți. Ne oprim?

Îl privesc și îl văd prăbușindu-se în sine. Trebuia să vină și momentul când să tragă linie. Dar pentru un bărbat este cu atât mai greu. Are importanță că a mai rămas vreo fărâmă de om prinsă în resturi? Pentru ei poate însemna. Sunt croiți altfel. Greu de pornit, dar încă și mai greu de oprit. Așa-s ei de când lumea. De-asta existăm noi.

- Max!

- Încă o jumătate de oră. Vreau să mai trec încă o dată și prin stânga.

- Max, nu mai are importanță. Știu, ai o problemă cu incinerarea. Dar pământul strămoșilor lor este departe. Nici măcar nu știm dacă țărâna căreia îi încredințăm are capacitatea de a-i integra.

Nici nu știa Lera cât de departe sau, dacă vreți, cât de aproape de natura acestei planete încă străine lor era. Vremea cunoașterii avea să vină. Curând.

- Gata! Oprește-te! Nu merită riscul de a mai continua. Fiecare are deja o groapă și o cruce. Gata! Vremea morților a trecut. Este timpul să ne întoarcem la cei vii.

Îl iau în brațe. Este al meu. Ne avem unul pe celălalt. Gata! A trecut. Avem o viață înainte.