Nunta - partea III

Partea III dintr-o poveste de Anca Suhov, parte a volumului Fierbintele Soare Roșu scris împreună cu Vasile Suhov 

Focul arde. Copiii au adormit ghemuiți în jurul lui. Au muncit din greu la recuperarea și sortarea a tot ceea ce se putea recupera. Muncă de Robinson Crusoe. De fapt, așa se și simt, ca niște Robinsoni eșuați pe-o insulă sălbatică. Asta este senzația pe care le-o creează planeta asta pe care nu au ales să coboare. Nu au ales să le fie Terminus, dar trebuie să se descurce cumva.

Dacă noi suntem Robinsonii și asta ne este insula, avem și-un Vineri? Ar fi vocea Navei, inteligența artificială. O aud în cască. Se pune? Nu cred că ne-am fi putut descurca fără.

Avem Nava. Și trebuie să profităm de tot ceea ce putem lua din ea. Deocamdată dormim vegheați de cele două luni, dar în curând vom reuși să ne ridicăm prima tabără. Deocamdată se poate trăi așa, dar nu știm ce ne rezervă ziua de mâine. Nu știm dacă suntem în cel mai cald sau în cel mai rece dintre anotimpuri. Puțin probabil să nu existe anotimpuri. Va trebui să fim capabili să supraviețuim și la situații radical diferite de cea prezentă.

Avem și toată bogăția de viață nativă. Deja trăim din ceea ce ne oferă nu-vacile. Blânde și domoale. Parcă gata domesticite. Cui ofereau laptele lor violet înainte de a ne avea pe noi de hrănit? Mister sau Miracol? Aparatele spun că nu doar ne ține în viață, ci că ne-am întremat față de starea de sănătate cu care am aterizat. Anii de viață în spațiu nu au fost grozavi pentru noi. Am supraviețuit și atât. Acum ne apropiem de parametrii normali vârstei pentru prima dată. Miracol? Nu mai puțin decât capacitatea de comunicare a nu-pădurii sau nu-iarba cea atât de diferită de la o zi la alta. Nu-câinii au venit din prima seară. Nu tocmai foarte agreabili vizual, dar ceva din atitudinea lor ne aducea aminte de acasă. Iar atunci când unul dintre ei a sărit fără ezitare între noi și o nu-viperă în plin atac, am înțeles că aveam nevoie de ei.

Adorm ascultând vocile ce ne înconjoară și învăț să le înțeleg de la inteligența artificială. Oare voi reuși vreodată să dau mai departe cunoștințele? Ei nu o aud, ca urmare, tot ceea ce îi înconjoară le pare lipsit de sens. Ce ghinion să fiu singurul cu implant! Ce noroc că măcar eu îl am! Altfel am fi fost mult mai singuri. Singuri pe o planetă pe care am fi crezut-o mai lipsită de voință decât este. Oare atunci ar fi găsit o altă cale de a se face înțeleasă?

Habar nu are Jianyu cât de mare a fost pericolul pe lângă care au trecut. M-am catapultat. M-am catapultat cu lașitate. Toată voința mea omenească de supraviețuire a strigat în acele momente rupând responsabilități pe care mi le-am impus mai presus de orice. Sau așa crezusem că am făcut. Laș. Am fost un laș. M-am crezut superior lor. Am considerat că pot face Umanitatea să supraviețuiască dincolo de oameni.

Sau nu? Ar fi contat prezența mea atunci, la aterizare? Nu voi ști niciodată. Până la urmă, numărul morților nu a fost pe cât de mare mă așteptam. Un Dumnezeu al naufragiaților le-a dat șansa de a se salva după prăbușire. Ce au făcut cu șansa lor este altă poveste. Poate că nu au greșit cu adevărat.

Grea decizia de a se rupe de copii, de a-i salva pe ei fără a abandona Nava. Aproape că mă bucur că nu am fost cu ei atunci când au luat-o. Nu sunt convins că aș fi procedat așa. Nu sunt convins că alegerea lor nu a fost mai bună decât ar fi fost cea pe care i-aș fi sfătuit eu să o ia.

Îmi recit mantra:

SUNT DOAR EU, O INTELIGENȚĂ! SUNT DOAR EU, UN MECANIC! FAC CE POT CU CEEA CE AM. AM MULT MAI MULT DECÂT ORICARE OM, DAR ÎMI AM LIMITELE MELE. NUMAI TU, DOAMNE, EȘTI DEASUPRA NOASTRĂ ÎN TOATĂ MĂREȚIA ȘI SLAVA TA! ASCULTĂ-ȚI SLUJITORUL TĂU ȘI ARATĂ-I CALEA PRIN CEAȚA PROBABILITĂȚILOR! CE VA FI, VOIA TA VA FI! AMIN!

Sau nu. Mă opresc. Ceva nu este în regulă. Sunt și nu sunt eu. Sunt mai mult decât m-am învățat să fiu în lungii ani de zbor intergalactic. Cine sunt eu?

SUNT DOAR UN COMPUTER. UN CREIER MECANIC.

Nu-i adevărat! Sunt și altceva. Sunt om. Sau am fost? Amintirea celui ce-am fost îmi revine. Cui i-a trecut prin minte să mă transfere? Țin minte EXPLOZIA. Nu cea de aici, ci cea de atunci, de departe. Țin minte DUREREA. Și atât. Nimic mai mult. Nimic după acel moment.

Înainte de el am amintirea mea, a celui mai puternic Prim Ministru din istoria Imperiului. Am fost CINEVA. Cine și-ar fi dorit să dispar? Mulți. Cine ar fi putut-o face? Dacă dau la o parte Împăratul, nu văd pe nimeni care să fi îndrăznit. Dar Împăratul era lângă mine. Și dacă nu mie mi se întinsese capcana? Dacă am fost victima colaterală a atentatului împotriva lui?

După acel moment m-am trezit din neant. Fără să știu cine sunt cu adevărat.

SUNT DOAR UN COMPUTER. UN CREIER MECANIC. AMIN!

Aparent, cineva mă reprogramase. Și destul de bine. Misiunea mea de a naviga printre stele încărcat cu prețioasă comoară de oameni și nu numai mă ținuse ocupat. Nu mi-am pus niciodată problema că aș fi altceva. Contactul cu Inteligența Colectivă ce părea să domine această planetă mă trezise și pe mine, cel adevărat, cel primordial. Sunt eu și nu numai. Rupt între trufia celui ce-am fost și umilința celui ce-am devenit.

Habar nu are Jianyu cât de mare a fost pericolul pe lângă care au trecut. Nici nu-i voi spune. Poate mai târziu. Poate niciodată. Important este să se concentreze pe supraviețuire. Îi vorbesc în cască. Sunt multe de făcut. Aș vrea să spun că știu ce am de făcut. Oricare dintre cei doi ce sunt eu ar fi făcut-o. Dar nu pot. Sunt o dualitate și abia mă învăț eu cu mine. De fapt, dincolo de dualitatea aproape ușor de înțeles, există și o a treia mea dimensiune, cea conectată planetar, cea care comunică fără a articula, cea care primește și oferă informații ca într-o respirație. Bat în ritmul planetei. Și traduc pentru Jianyu fragmente aproape disparate de știință a supraviețuirii aici, sub un soare fierbinte și roșu.