Nunta - partea V

Partea V dintr-o poveste de Anca Suhov, parte a volumului Fierbintele Soare Roșu scris împreună cu Vasile Suhov 

Lumina li se strecurase printre gene. Lera se ghemui mai bine în spatele lui Max ferindu-și ochii de razele insistente. Îl împinsese să-i oprească sforăitul și se proptise cu nasul de omoplatul lui. Mirosea frumos. Mirosea a omul pe care l-ar fi putut iubi până dincolo de moarte. Nu-i era frică de nimic așa, lipită de el. Îi trase protector pătura în sus și i-o aranjă mai bine. Lunganul ei voinic. 

De undeva venea o boare de flori nemaimirosite. Se amesteca într-un iz de mâncare ce dădea în foc arome apetisante dar, cumva, diferite de cele ale obișnuinței. Tușește. I s-a uscat gâtul. De când dorm? Ar putea fi două ore sau două zile. O dor oasele. De prea mult somn sau de oboseală? Se hotărăște să se ridice să caute răspunsuri. Afară este gălăgie. Oare de ce îi aude abia acum?

- Max! Dormi?

- Dormeam.

- Cum poți să dormi?

- Sunt frânt. Parcă m-a bătut cineva. Hai să te iau în brațe! Mai stăm un pic.

Putea să doarmă oricând și oriunde. Așa îi era felul. Un talent folositor în orice vremuri, cu atât mai mult pe o navă în zbor spre nicăieri, cu un program ce se adapta din mers la nevoile apărute de te miri unde, ca iepurii din pălărie. Cu atât mai mult aici, unde eforturile ce trebuiau făcute și pe care și le asumase și le făcuse depășeau orice amintiri sau înregistrări oficiale. Bine că nu aveau timp să le mai și înregistreze! Cine să o mai fi făcut și pe-asta?

- Max, este ziuă!

- Așa, și?

- Haide! Vino! Trebuie să vedem ce se întâmplă!

Ar fi făcut orice ca să o facă să tacă. Iubește vocea mică și stridentă, dar nu atunci când îl toacă așa cum face acum. Cum doar ea știe să o facă.

- Mai dormi?

- Nu, hai că vin.

Nu că ar fi avut încotro. La ieșirea lor din adăpost s-a lăsat liniște. O liniște grea, palpabilă. Doar ceaunul mai bulbucea pe foc. Toți ochii îi priveau. S-au luat de mână și, cu un oftat, au pășit împreună.

Jianyu! Jianyu vă așteaptă. Acolo! La pădure. Lângă apă. Repede! Vă așteaptă! Așa a zis. Când vă treziți să veniți imediat. IMEDIAT!

Vocile se amestecă într-un vârtej ce îi împinge aproape pe nesimțite în direcția dorită. Cineva le dă o gură de apă. Orice altceva poate aștepta. O iau ca pe agheasmă. Era doar apă? Poate. Apa vie a unei planete cu vegetație stranie, violetă, gravitând în jurul unui soare fierbinte și roșu însoțită de două luni gemene. Au grăbit pasul. Încotro? Înainte. Oriunde ar fi însemnat.

Jianyu se retrăsese în meditație. “Torcea” liniștit așa cum se învățase cu Prisss. Era modul lui de a-și pune ordine în gânduri și a judeca opțiuni. Acum nu era, însă, pe cât de singur părea. Îi era alături nevăzută Nava. Sau ar trebui să îi spunem altfel? Pentru el este și va fi doar Nava. Și încă ceva. Prin ea (sau el? părea mai degrabă un el) i se deschiseseră spre înțelegere căi ale planetei la care nici nu ar fi îndrăznit să viseze a le cunoaște. Se desprinsese de lumea naufragiaților doar pentru a se conecta celei infinit mai complexe a nativilor. Își calibră respirația sincronizând-o ritmurilor pe care începea să le simtă și adopte. Așa putea asimila mai rapid tot valul de cunoaștere ce îl lua cu asalt. Nu instantaneu. Poate ar fi fost mai bine, dar nu a fost posibil.

- Hai că, vrem nu vrem, avem treabă! Am găsit dezlegarea problemei.

Poate era mai bine dacă mi-ar fi spus și mie problema. Sau poate că mi-a spus-o dar, prins în vârtejul de informații, ratasem tocmai ceea ce, aparent, avea prioritate pentru el (sau ea? mai degrabă el), cel pe care mă sprijin mental, încercând să îmi depășesc limitele umane ale învățării. Transa felină are multe beneficii, dar își are și punctele vulnerabile. Ca un fel de călcâi al lui Ahile.

A, asta era! Îmi vine să strig Evrika. Sau poate că o și fac. Cel puțin pentru ea (sau el?), inteligența artificială ce îmi facilitează integrarea în sistemul planetei. Oricum, așa cum am constatat, nu îi pot ascunde nimic din gândurile mele. Inițial am crezut că subvocalizarea este indispensabilă pentru comunicare. Se pare că nu. Implantul funcționează și fără. Funcționează chiar și atunci când mi-aș dori să pot opri hemoragia de gânduri ce nu-mi mai aparțin încă din secunda în care le-am gândit.

Asta era! Problema mi se revelează la pachet cu rezolvarea ei, fără a reuși să le diferențiez real. Precum dilema oului și a găinii. Sunt singurul căruia i-a fost dat să se poată integra. Dar într-un mod ce intră în contradicție cu toate cele cu care am crescut noi toți. Sunt ceilalți gata pentru o asemenea schimbare majoră de paradigmă? Nu. Clar nu. Așa că soluția este împachetarea realității imediate în repere cunoscute și recognoscibile, apofenizarea deliberată a elementelor ce alcătuiesc prezentul.

Max și Lera sunt soluția. Problema este irelevantă și atotcuprinzătoare în același timp. Avem nevoie de un Părinte. Avem nevoie de Credință. Sunt Reperele cu care am crescut. Fără ele va fi imposibil să fac 126 de inimi tinere (127 dacă mă număr și pe mine) să înțeleagă ceea ce este de neînțeles. Avem nevoie să ne creăm un “schelet” al înțelegerii lucrurilor mari și mici adaptat planetei și situației zilei de astăzi.

Max și Lera și problema lor. Nevoia lor personală de a-și transforma relația prin Taina Cununiei este soluția pentru problema mult mai mare, pentru problema existențială a transformării noastre din venetici în băștinași ai planetei ce pare să ne dea o șansă. Vocea de care mă sprijin a încercat să mă transforme pe mine în soluție, dar nu reușim. Sunt prea diferit de ceilalți pentru asta. Au nevoie să fie unul dintre ei cel ce își asumă viitorul comunității. Eu sunt doar prezentul. Dezleg începutul, dar nu am ce trebuie pentru a le renaște Credința și a le-o adapta.

- Max! Chemați-l! Și pe Lera lui. Am ceva important să le spun.

- Dorm încă. Au fost zile grele pentru ei. Și pentru noi, dar mai ales pentru ei, cei ce și-au asumat să le ofere alor noștri odihna.

- Lăsați-i să doarmă. Își merită cu prisosință răgazul. Dar când fac ochi vreau să îi văd.