Nunta - partea VI și ultima

Partea VI și ultima dintr-o poveste de Anca Suhov, parte a volumului Fierbintele Soare Roșu scris împreună cu Vasile Suhov 
Max și Lera. Lera lui. Au venit ținându-se de mână. El puternic, încruntat, parcă îmbătrânit înainte de vreme de efortul ultimelor zile. Cu mânecile suflecate lăsând la vedere brațe brăzdate de accidentele proaspete. Nu îl opriseră zdreliturile inerente. Și nici bășicile sparte din palmele încă umflate, tumefiate de munca grea cu care nu fusese învățat. Una este să tragi la sală de fiare cu mănuși și tot tacâmul, cu adulți ce te dojenesc atunci când încerci să forțezi prea mult și alta cele prin care trecuse.
Lera lui. Îi ține mâna mică, delicată în palma lui mare. Obișnuia să glumească pe tema asta. Cum că nu ar fi din aceeași specie. Nu-i mai arde de glume. I-a pansat degetele subțiri atunci când pielea transparentă, demnă de clape de pian și pensule din păr de animale exotice, a pocnit sfâșiată. Nu o dată. A încercat să o protejeze. Au reușit să supraviețuiască. Amândoi. De mână s-au întors. De mână au adormit. De mână merg să îl caute pe Jianyu.
Lera. Se zgribulește în șalul înfășurat peste combinezon. De frig? De oboseală mai degrabă. O oboseală dintre cele care nu trec cu somn. A fost al mamei ei. O simte aproape. Deși cu mâna ei i-a scris pe cruce.
Îl strânge de mână. Simte că este egoistă bucuria că îl are. Măcar pe el. Alții nu au nici atât.
De fapt, ne avem cu toții, cumva, împreună. Suntem 127. Nu suntem singuri.
Da, Lera. Ne-om descurca noi cumva.
Cumva?
Nu știu ce să îți zic. Nu știu cum va fi. Dar mă gândesc că o scoatem noi la un capăt. Uite, deja cât am lipsit noi ceilalți au instalat tabăra. Nu vom muri curând nici de foame, nici de sete. Poate că, dacă avem grijă, nici de altele. Nu curând. Hai să vedem ce vrea Jianyu cu noi înainte de a face ipoteze.
Da, ciudată nevoia lui de a ne chema. I-o fi venit o idee.
Așa mă gândesc și eu. Părea urgent.
***
Jianyu se retrăsese în meditație. “Torcea” liniștit așa cum se învățase cu Prisss. Era modul lui de a-și pune ordine în gânduri și a judeca opțiuni. Nu-i auzi pe cei doi apropiindu-se. Îi simți altfel. Cu un simț pe care nu știa că îl are. Îi simți apropiindu-se și știu că sunt ei și le zâmbi înainte de a deschide ochii să îi vadă. Îi întâmpină cu brațele deschise.
Bravo! Ați făcut treabă bună. Și grea. Dar nici ceea ce vreau să vă cer nu va fi ușor. Și nu cred că o pot cere altcuiva.
Le făcu semn să se așeze de-a stânga și dreapta lui. Trei copii puternici deveniți peste noapte aproape adulți. Prea devreme. Formară un cerc în jurul focului mocnit. Trecuseră dincolo de sfârșitul lumii lor și trebuiau să își asume una nouă. Le repeta cu glas tare ceea ce auzea în cască. Și ei îl ascultau. De ce i-ar fi pus la îndoială cuvintele? Oricum nu erau mai stranii decât toate cele găsite aici, departe de casa lăsată în urmă, dar departe și de Nava ce le fusese casă. Și, atunci când cuvintele lui păreau să se împletească meșteșugit cu citate extinse din Scripturile de atâtea ori citite lor de Părinte Nicolae, pasaje mai lungi decât catadicsiseră vreunul dintre ei să rețină vreodată, cine erau ei, Max și Lera, să îi pună lui Jianyu la îndoială soluția.
Planul? Nu era simplu. Nici măcar de explicat. A le și reuși să îl pună în aplicare părea o improbabilitate statistică. Și, totuși, Inteligența îi demonstrase cu cifre și argumente că orice altă variantă se excludea prin sine însăși și eșua înainte de a avea urmări. Pur și simplu, nu aveau încotro. Micro-societatea lor avea nevoie nu doar de un Profet, ci și de o Mamă și un Tată ce să crească din micile suflete ce supraviețuiseră adulți adaptați Planetei pe care se prăbușiseră.
Am auzit că v-ați însurat.
Ne-am logodit. Nu am avut cine ne binecuvânta unirea. Ne iubim.
Lera ridicase vocea. Max părea să se fi gârbovit brusc. Nu le dădu drumul nici unuia, nici celuilalt. Se căutau din ochi. Oare se grăbise? Nava evaluase că nu trebuia ratat momentul. Nava? Ciudat să se mai gândească la ea în acest mod. Nava era deja de zile distrusă dincolo de orice recuperare. Nu mai exista nimic ce ar fi meritat să moștenească asemenea referință.
Ne iubim deocamdată ca doi copii, deși ne-am fi dorit mai mult. Ne știm de ani deja. Am crescut împreună, dar ne simțim altfel decât frați. Mai mult și mai puțin în același timp. Nu știu cum să îți explic mai bine. Lera, spune și tu. Eu nu mai știu ce să mai zic.
Nici nu mai era nimic de zis. Poate chiar spusese prea mult. Încercase să-și pună în cuvinte sentimente la care nu se gândise niciodată până aici. Și la care nu reușea să se oprească a se gândi. Răsucește pe deget verigheta. Încearcă să își dumirească asemănările și diferențele dintre logodnă și taina cununiei. Păcat că nu a fost suficient de atent la ora dedicată de Părintele Nicolae. De fapt, și dacă ar fi fost, nu i-ar fi folosit la mare lucru. Le vorbise despre abstinență și despre momentul potrivit. Este aceasta momentul potrivit? Oscila între siguranța că da și deznădejdea că nu.
Mergeți și puneți să se pregătească ospăț de Sărbătoare. Avem ce sărbători. Să ne veselim și să primim darurile ce ni le oferă acest loc și sfânta lui esență.
***
Nu li s-a pus la îndoială mesajul. Toți îl așteptau, parcă, fără să fi știut ce așteaptă. Ziua lor căpătă sens. Aveau de ce găti, nu doar pentru foame. Aveau de ce se găti, nu doar pentru a se apăra de frig. Ochii lor își recăpătaseră strălucirea pierdută printre resturile Navei. Aveau pentru ce trăi. Aveau pentru ce se agita. Cel puțin, așa părea.
Sorii se ridicau de dincolo de Pădure. Jianyu obosise declamând fragmente de Psalmi și căutând în aura lor oarecum familiară, oarecum superior semnificativă calea spre manipularea celor doi adolescenți în direcția sugerată de vocea ce îi răsuna în ceafă.
Ascultați-mi Cuvântul!
Vorbele bubuiră mai tare decât se așteptase. Mulțimea adunată se înfioră. Făcură loc celor doi: Max stângaci și aproape împiedicat într-o prelată din care i se croise mantie de gală și Lera, micuță, cu vâltoarea părului potolită sub un voal de mătasea broaștei sclipind vinețiu ce, parcă, anume se desprinsese pe luciul apei în care se îmbăiase, invitând-o să îl poarte.
Ascultați-mi Cuvântul! Domnul Dumnezeu este aici cu noi și vine să binecuvânteze această unire.
Pădurea foșni. Lianele prinseră viață. Ceva mai mare și mai important decât ei dădea semne de prezență. Jianyu rostea din amintiri ce nu-i aparținuseră niciodată cuvintele Slujbei de Cununie la care nu asistase niciodată. Miracol pentru toți ceilalți. Efort de a repeta fără a pierde sensul cele ce i se suflau în cască.
Se cunună robul lui Dumnezeu Max…
O liană se desprinse așezându-i-se pe frunte.
… cu roaba lui Dumnezeu Lera…
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh erau acolo, printre ei. Nu era loc de îndoială. Cum altfel și-ar fi putut explica cele ce li se întâmplau? Această comuniune cu toate cele găsite în această lume nu putea avea altă explicație. Și ei toți, ceilalți, se bucurau de înălțarea și împlinirea lor. Și simțeau că va fi bine.
Max primi odată cu Binecuvântarea de a o avea pe Lera ca soață și Binecuvântarea ca Părinte al oamenilor ce îi înconjurau, primi povara minunată de a le avea grija și a-i crește ca pe proprii prunci. Nu știa încă. Îl așteptau secole în față, cu ea la stânga lui pentru totdeauna. Și fără alți copii decât cei ce îi priveau deja și care ieșiseră din alte pântece. Și care aveau să le ofere nepoți și strănepoți și bucurii fără seamănă. Și aveau să îi vadă unul după altul crescând, îmbătrânind și stingându-se. Doar ei rămânând mână de mână să treacă prin vremuri, oferind învățături dar, mai ales, Binecuvântare.

Comments

Popular posts from this blog

Scumpiri

Intervenție

Prieteni