Efemeră

Cu aripile strânse și mâinile încrucișate mă las să cad pe spate prin stratul gros de nori. Nu mă pot abține să nu îi încerc. Visez că odată și-odată mă vor prinde și arunca înapoi. Nici de data aceasta.
Zvâcnesc scurt redresându-mă. Aripile subțiri, străvezii, prinseseră un curent ascendent și, pentru o clipă doar, m-am dezechilibrat. Nu contează. Am destul văzduh dedesubt pentru a nu conta o asemenea stângăcie.
Bine, însă, că nu m-a văzut Maestra. Mi-ar fi ținut încă o lungă prelegere despre riscuri inutil asumate și obligațiile unui vlăstar din casta conducătoare.
- Să nu crezi că ție nu ți se pot întâmpla accidente! Ești la fel de fragilă ca noi toți. Doar că dacă pățești tu ceva, noi toți îți vom simți suferința.
Mda, bine că nu m-a prins. Sau mă așteaptă la întoarcere cu textele pregătite? Teoretic, momentul de adrenalină al tumbei a tresărit în toate stomacele tuturor celor ce au pornit de la un moment dat să mi se închine așa cum s-au închinat înainte mamei mele și mamei mamei ei și tuturor celor ce ieșiseră înaintea mea din cuibul central al comunității noastre.
- Depindem de tine. Depindem de voi. Cu fiecare lecție învățată de tine, reînvățăm și noi să trăim.
- Dar voi existați de dinaintea mea. Cum vine asta?
- Noi, celelalte, trăim pentru voi, după cum și voi existați pentru noi. Voi împletiți din amintirile trecute viitorul coloniei noastre. Suntem la vreme de trecere. Puterea spiritului mamei tale slăbește pe timp ce a ta ne preia. Deocamdată, încă ne aflăm în vremuri de tranziție. Ai cine să ne prindă atunci când ne arunci sau scapi. Dar va veni și momentul când nu va mai reuși.
Nu aș fi vrut să mă gândesc la așa ceva. Știam că acesta este mersul normal al lucrurilor, dar sper la o copilărie cât mai lungă. Dacă aș fi avut de ales, aș fi ales altfel. Cel puțin așa ar vreau să cred. Aș fi ales calea singurătății egoiste, cea în care poți muri fără ca să aibă importanță. Aș fi ales cărările nemaibătute încă de nimeni și aș fi ales să aflu ceea ce nimeni nu a mai știut vreodată.

Și-ar fi dorit să fie una dintre ele. Una dintre micile cercetașe dispensabile ce trăiesc puțin și intens. Așa cel puțin își imaginează. A învățat despre ele încă de pe când încă nu-și părăsise coconul. Așa cum a învățat și despre puternicele recoltatoare, despre patrulele ucigașe, despre păstrătoarele de cunoaștere cum era și Maestra ce-i făcea de ceva vreme zile fripte.
Norii capătă culori noi la ceas de seară. Nu mai par atăt de palpabili. Cu aripile întinse caută drumul înapoi. Gata cu aventura pe ziua de azi! A obosit de atâta zbor.
Luminile încep să se aprindă. Noaptea nu este a lor. Se spune că ele trebuie să se retragă odată cu lumina pentru a lăsa loc celorlalte, celor pe care nu le văd niciodată. Așa se spune. Oare au existat cercetașe care le-au întâlnit? Sau sunt doar concluzii ale analizei inexplicabilului. Cum ar fi să mai rămână pe-aici?
Se preface că nu iese din rutină. Cât timp există Mama, are privilegiul de a se baza pe ea că va păstra echilibrul în Comunitate. A mai făcut trăsnăi și a constatat cu surprindere că o acoperise. Trăirile ei echilibrate, mature, au camuflat zbaterile junioarei. Probabil, așa se făcuse atunci, demult, și pentru ea. I-a venit rândul.
Frig. Întunericul este rece. Nu ar fi crezut. Oare au aflat și celelalte? Se preface că nu este important. O viață împărțită până acum între căldura soarelui și cea a cuibului matern. Atât a avut până acum și i se pare insuficient. Ar vrea să nu se gândească la frig. Se trage lângă un copac noduros. Pare că a păstrat din arsura zilei în scorburi. Una este suficient de mare ca să o încapă. Așa, cu tot cu aripi. Și le adună pe lângă ea.
- Unde ești?
O aude fără ca aerul să se fi mișcat de unde sonore. O recunoaște. Este grav. Nu-i Maestra, ci însăși Mama. Din interiorul propriei ființe îi vorbește fără cuvinte. De ce o întreabă așa ceva? Întotdeauna a știut foarte bine unde este și ce face. Așa cum știe totul despre toate și despre fiecare în parte.
- Unde ești?
- Aici.
- Unde? Nu mai reușesc să te simt cert.

Am făcut-o de data aceasta. De fapt, nu asta îmi dorisem? Mă ghemuiesc în scorbură. Vremea ascunsului a trecut. Tremur de frig și de frică. Oare îmi simt și celelalte frica? Nu mai contează. Vreau să fiu salvată. Vreau să fiu găsită.
- Hei!
Strig din răsputeri. Mi se întorc fără să se fi atins de altele asemeni. Ce mă fac? Nu mi s-a mai întâmplat să nu reușesc să mă fac auzită. Norii par să fi coborât. Negura miroase ciudat. A frică și nu-i numai a mea. A moarte.
Mă trag mai în interior de parcă scorbura străină și aspră ar fi cuibul la care nu mai am cum ajunge deocamdată. Încep să înțeleg adevărul poveștilor nespuse pentru a ne feri de a le atrage aici, în lumea noastră.
Lumea noastră? Nu o mai recunosc. Nu-i o soluție scorbura. Trebuie să ajung acasă. Mă trag afară, deși nu vreau. Undeva, în mine, s-a declanșat reacția la o stare în care nu ne-am mai aflat de multe generații. Îmi dă o speranță. Înseamnă că ea, cea care, asemeni mie, a căutat aventura nopții, reușise să se întoarcă. Măcar atât. Altfel nu aș fi recunoscut amintirea.
Mă ridic. Îmi simt aripile grele. Norii au coborât pe pământ. Miroase a moarte și aripile refuză să mă ridice.
- Hei! Mă aude cineva?
Sunt singură. Sau nu? Îmi aud suflarea. Și nu doar atât. O văd. Nu știam că se poate. Nicăieri în amintiri nu am găsit nimic asemenea. Nu este complet întuneric. Luna rotundă îmi dă suficientă lumină pentru a vedea rotocoalele respirației mele ridicându-se ca nori. Lumina este rece, diferită de cea a zilei. Norii sunt asemenea.

Comments

Popular posts from this blog

Scumpiri

Intervenție

Prieteni