Cel dintâi

O poveste de ANCA și VASILE SUHOV
Soarele nu întârziase să își facă prezența din spatele turlei bisericii cu hramul Sfinților Mihail și Gavriil. I-l aleseseră atunci, demult. Ca un semn de neuitare. După Nava lor, nava de luptă din clasa AMG ce le fusese salvarea. Tot după ea numiseră și cele două luni surori ce le vegheau nopțile. Ardea roșu, parcă mai mult acum, în vara iernii, decât altcândva.
Jianyu ieși în prag sprijinindu-și bătrânețile în bucata contorsionată de metal salvat din structura pământeană căzută aici împreună cu ei, cei 1278 din care supraviețuiseră doar 127 de copii și adolescenți. Fusese și el unul dintre ei. Cel mai vârstnic. Cel pe umerii căruia, printr-o fericită (sau nefericită?) întâmplare căzuse povara cea mai grea. Singurul dintre ei ce păstrase legătura cu inteligența navei pierdute. Singurul suficient de mare pentru a fi primit implantul de comunicare cu aceasta. Acum aproape un secol. Oftă, își drese vocea, și se așeză pe băncuță.
Amânase deja de prea multe ori momentul. Nu i se păruse niciodată ca fiind cel potrivit. Dar nu mai avea încotro. Ridică privirea spre cer. Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, cei cunoscuți drept conducătorii cetelor de îngeri și ocrotitori ai oamenilor. Soarele încă nu-i gonise complet. Arhanghelul Mihail, considerat comandantul oștirilor cerești, simbol al dreptății și al biruinței. Îl zugrăviseră așa cum și-l aminteau de la lecțiile Părintelui Nicolae, cu sabie, veghind asupra unor bolnavi muribunzi ce primiseră chipuri de mame și tați pierduți atunci, în marea explozie, sfârșitul călătoriei și începutul comunității lor aici. Arhanghelul Gavriil, mesagerul marilor bucurii divine… Ce sfinți ar fi fost mai potriviți pentru a le insufla speranță într-un viitor diferit de orice normalitate pentru care se născuseră?
Oftă răsucind tutunul albastru în foiță. Scuipă să o lipească, o aprinse și trase cu sete. Nu fuma multe, dar se învățase să își caute luciditatea în măcar 5-6 pe zi. Viciu blând, de bătrânețe. Nu mai ținea minte când îi dăduse pontul Nava. Altfel nici prin gând nu i-ar fi trecut că algele ce pluteau în pâlcuri pe apă erau bine încărcate cu nicotină și nu numai. Suflă rotocoale de fum.
- Parcă-s neam cu dragonii… râse de propria glumă răsuflată, spusă de mult prea multe ori deja, se înecă și dădu în acces de tuse.
Avea nevoie să râdă, dar nu mai reușea. Deși, poate, ar fi avut toate motivele. Crescuseră și se înmulțiseră. Ca în Biblie. Majoritatea aveau copii, unii chiar și nepoți. Se născuse anul trecut și primul strănepot, o fetiță bălaie și fragilă. Se apropiau de numărul inițial, al fugarilor. Satul crescuse și ei cu el. Câțiva chiar prinseseră curaj și întemeiaseră o nouă așezare acolo, dincolo de apă, peste deal. Îi încurajase, deși știa că nu le va fi ușor. Veneau și ei mâine, la Hram.
Învățaseră toate câte se puteau învăța. Prin gura lui, vocea Navei îi ghidase spre supraviețuire și adaptare. Ce se vor face când el nu va mai fi? Toți îl priveau ca veșnic și atoateștiutor. Oasele grele îi aminteau că nu este. Îmblânziseră natura. Sau ea pe ei? Curcubee subțiri dansează pe cupolă. Se zvântă roua nopții sub razele fierbinți.
Clopotul bate anunțând Denia. Mâine este zi de mare Sărbătoare. Hramul Bisericii lor, al Sfinților Mihail și Gavriil. Siluete subțiri, strânse în șorțuri și îmbrobodite, se adună. O rugăciune și la treabă!
- Să avem spor!

Preoteasa se opri câteva secunde. Pentru ce ieșise ea în curte? Că, doar, este atâta treabă de făcut și în Biserică! Se întoarse. Candelabrul mare era coborât și câțiva copii suiți pe scări și scaune curățau cu râvnă bucățile de ceară împrăștiate ici colo pe brațele lui metalice. Ce discuții aprinse avusese cu mult-iubitul ei soț, păstorul spiritual al satului! Aveau destule baterii și panouri ca să lumineze electric toată sala. Străzile, școala și punctele tehnice se bucurau de lumină electrică. Părintele și sătenii refuzau cu încăpățânare pe motiv de “tehnologie imperială”. Păi și nu e asta o tâmpenie? Adică nu dau noaptea prin gropi și am ochi să văd și să mă feresc de Vipere, dar trebuie să orbecăi cu lumânări și opaițe prin casa mea și prin biserică!
Da, ieșise să meargă până la cuhne, de parcă femeile de acolo erau neajutorate. De sute de ori se gătise pentru hramuri, pomeni, pomeniri, nunți și botezuri. De sute de ori. Sarmale din alge murate și carne de trompă de mistreț, ciorbă de filamente de Pești, pește prăjit, platouri cu brânzeturi (cică ar fi trebuit să fie albe conform legendelor dar pentru ea violetul era o culoare logică și absolut normală). Dacă laptele Vacilor e violet, ce culoare ar trebui să aibă brânza afumată, cașcavalul sau untul? Auzi, albe… 
Se grăbi spre bucătărie. Da, acolo o chemaseră. Ușui o vacă uriașă ce păștea netulburată în mijlocul curții. 
- Cum, Doamne, a intrat dihania asta aici? Ugerele păreau să îi fie pline. Probabil se plictisise de păscut și voia să ajungă mai devreme acasă. O mângâie pe tentaculele mici si moi de după urechi (dacă alea erau urechi) și își promise să trimită pe cineva să o mâne spre grajd. V-ul de pe coapsă îi spunea clar că era animalul lui Vasili. 
Intră în bucătărie un pic iritată.
- La mulți ani, coană Preoteasă! Soțul ei zâmbea alături de toată lumea, întinzând spre ea un mic tort cu o lumânărică în mijloc. Doamne! Uitase că e ziua ei. Ca de fiecare dată. Așa-i când ești născută în prag de așa zi importantă. Hramul și pregătirile lui…
Veni și Ziua Sărbătorii. Mesele se întindeau de o parte și de alta a drumului pietruit care lega intrarea în curte de ușa bisericii. Erau acoperite cu pânză țesută de femeile satului din Iarba omniprezentă pe câmpuri. Uscată bine avea nenumărate întrebuințări, dar să te ferească Sfinții când era proaspătă! Culoarea lor îi era greu să o definească. Oricât le-ar fi înălbit, nu era alb ceea ce rezulta, ci o nuanță pentru care nu găsiseră cuvânt ce să i se potrivească. Nu cu adevărat.
Bănci, multe bănci în jur. Unele metalice, din străvechi bucăți refolosite, altele din lemnul elastic, delicat, local. Acoperite cu pături și perne pentru cei mai bătrâni. Muzica slujbei se ridica peste curte și peste sat amplificată de boxe bine mascate prin colțuri.
Câțiva dragoni planară pe deasupra turlei apoi aterizară grațios pe platforma solidă dedicată lor. Oamenii ce trebăluiau prin curte se înroșiră toți de bucurie. Mare cinste li se făcea! Și nu erau unul sau doi tineri cu aripile de abia crescute, ci patru… nu… uite încă patru că vin… opt dragoni maturi cu aripi verzui violet. După colți și gheare erau Căpetenii. Câțiva copii fugiră cât îi țineau picioarele și le puseră în față ulcele mari de Vin de Lapte. Și Pește prăjit care le plăcea în mod deosebit. Ca niște adevărați credincioși, dragonii se închinară, mulțumiră pentru toate și făcură semn că ascultă slujba mai întâi, așa cum se cade. 
Preoteasa ieși din cămara din fundul curții și se umplu de bucurie văzând zburătoarele. Era un semn bun. “Credința ajunge și în cele mai ciudate și uimitoare locuri, la ființele cele mai stranii! Cu toții suntem ai Domnului!”. Părintele îi spusese de atâtea cuvintele astea că le știa pe de rost. Salută respectuoasă dragonii apoi inspectă mesele. Impecabile. Alb orbitor peste tot. Platouri cu Carne de Trompa, prăjită, afumată și marinată. Brânzeturi de nenumărate feluri. Filamente de pește prăjite. Clondire cu Vin de Lapte. Clondire cu Țuică de Iarbă. Se strâmbă în mintea ei. Nu suporta gustul tăriei dar licoarea avea fanii ei dedicați. Dulciuri de Lapte. Bun, să fie multă mâncare și băutură! Slujba nu va mai dura mult. Inspectă și masa goală unde mai târziu vor veni Sirenele. Goală de mâncare, doar cu pahare mari pline de tărie. Ce or mânca ele prin păduri? Nimeni nu știa. Dar de băut, beau zdravăn. 
Recunoștea cântarea. În câteva minute curtea se va umple de săteni obosiți dar și fericiți. Un nou an în care au supraviețuit, s-au înmulțit și și-au văzut de ale lor. În care au fost triști și fericiți. În care au supraviețuit în această lume sălbatică dar primitoare. Și ultimul an în care Jianyu a fost alături de ei. Privi cu coada ochiului spre el. Stătea singur dar nu era stingher. Era bătrân și cumva bătrânețea îl făcuse un om frumos. De ceva vreme nu mai vorbea decât în propoziții scurte dar pline de înțeles. Azi va fi ultimul lui Hram. Apoi se va duce în Pădure și se va Integra cu lumea asta. 
Toți știau lucrul ăsta. Toți vor mânca și vor bea pentru Dumnezeu și pentru Sfinți, pentru Jianyu și pentru lumea lor ciudată, pentru sufletele lor și pentru sufletele tuturor ființelor ciudate din jur. Credința în unul Dumnezeu și Mântuitor îi unea pe toți. Iar azi un nou Sfânt Mântuitor se va ridica dintre ei. Mântuitorul lor. 
Jianyu zâmbi unei amintiri vechi. Parcă ieri se adăpostea de mânia Imperiului printre pisici mutante pe vechiul Pământ. Parcă ieri se suise pe crucișătorul furat de ultimii credincioși ai unei Religii străvechi. Da, ieri căzuse și începuse să vorbească cu rămășițele navei, oamenii, Pădurea, Iarba, Câinii, Dragonii și toate câte respirau în colțul ăsta de Univers. Cu toți deodată. Se aplecă ușor și mângâie pământul violet:
- Curând. 
Oamenii începură să iasă din Biserică.

Liniște. Prea multă liniște pentru gustul lui. Se învățase cu Vocea ce permanent îl toca în fundal. Acum își luaseră rămas bun și îl părăsise. Ar fi vrut să mai zică ceva. Ce? Orice. Se simte singur. Pentru doar o clipă. Trage aer adânc în piept. Ca pentru ultima oară. Liniște.
 Apoi, toate știutele și neștiutele lumii pe care s-a învățat să o numească Acasă îi cad în suflet și el cade cu ele, alunecând și pierzând socoteala lui Sus și Jos și Azi și Ieri și Mâine. Știa că așa va fi, dar nu s-a așteptat așa să fie. A amânat prea mult momentul pentru că i-a fost frică.
Dumnezeule, întru numele Tău mân­tuiește-mă și întru puterea Ta mă ju­decă. Inima mea s-a tulburat întru mine și frica morții a căzut asupra mea.
Miluiește-mă, Doamne, că nepu­tin­­­cios sunt!
Dumnezeu este ajutorul meu și voi nădăjdui întru Dânsul: Apărătorul meu și puterea mântuirii mele și sprijinitorul meu. Amin.
Spicuia din uitații Psalmi ai lui David căutând ieșire. Nu mai era cale de întoarcere. Întinse brațele spre pădure și Pădurea veni spre el. Căută cu privirea norii și Norii îl găsiră. Simți setea și Apa i-o ostoi. Acum înțelegea. Cu adevărat. Acum i se revelau toate Adevărurile din care până atunci primise doar frânturi asemenea rețetelor din cărțile de bucate. Bune de urmărit pentru a ajunge la rezultatul dorit, dar fără a intra în subtilitățile proceselor moleculare, de reacții și contra reacții ale substanțelor și energiilor puse la treabă.

Mulțimea gălăgioasă amuți. Le spusese nu o dată că va veni momentul, dar nu-i crezuseră vorbele. Sau îl crezură dar nu voiau să vină clipa. Nimeni nu-i profet în satul său? Parcă așa suna o vorbă veche.
- Bunica, ce se întâmplă?
- Va fi bine. Sfântul Jianyu se înalță și ne va ocroti. Primul dintre noi care o face. Va fi în apa pe care o bei și în aerul pe care îl respiri, va fi în frunze și nori. Suntem mântuiți. Ne-am primit locul aici
- Trebuie să fim triști? Sau bucuroși?
Bătrâna îl strânse de mână.
- Să ne bucurăm, dragule, să ne bucurăm…
 Un fior îi străbătu rece. Corpul eliberat de suflet se prăbuși integrându-se în pământul ce îl sorbi lacom. Dispăruse din vedere, dar îl simțeau prezent fiecare dintre ei și toți ca unul.
- Fie-i țărâna ușoară!

Comments

Popular posts from this blog

Scumpiri

Intervenție

Prieteni