Povești de la capătul lumii

Partea I dintr-o poveste de Anca Suhov, parte a volumului Fierbintele Soare Roșu scris împreună cu Vasile Suhov  - Max! Se făcuse că nu o aude. Avea prea multă treabă pentru a-și permite luxul de a-i da explicații. Știa prea bine ce se va întâmpla dacă zăbovește să îi prezinte tot planul gândit cu Jianyu. - Max! Așteaptă-mă! Este important. TREBUIE SĂ VORBIM! Îngheță. Se rostiseră cuvintele ACELEA. Din vremuri strămoșești urâte cu patimă de toți bărbații. Ce mai făcuse de data aceasta? Sau, poate, ce-i mai trecuse ei prin cap? - Am o idee! - Aoleu! - A, nu te speria că-i de bine. Și mai rău. Din vremuri strămoșești se știe că dacă ea zice cu entuziasm că-i de bine, nu-i. Sau, mă rog, că nu va fi ușor. Că i se vor schimba prioritățile și nu va reuși să se împotrivească. Și chiar nu are timp pentru ideile ei năstrușnice. De căteva zeci de zile bune, de când s-a mai domolit pălălaia, lucrează cu toții la salvarea a orice le-ar putea fi de folos. Lucrează în schimburi mai m...

Mă uit fascinat la vitrina transparentă. E o comodă din lemn, furniruită lucios, cu o "gaură" la mijloc acoperită cu sticlă. Sunt două rafturi. Pe cel de jos sunt ceșcuțe și farfurioare de cafea, dintr-un porțelan alb și albastru, aproape transparente. Sunt aranjate matematic pe un mileu împletit de sora mea. Pe raftul de deasupra, pe un alt mileu aproape identic sunt așezate pahare de cristal roșu, tăiate în modele complicate. Sunt aranjate în semicerc iar în centru stă o sticlă magică. "Johnnie Walker" scrie pe ea. Pe eticheta roșie un tip subțire, îmbrăcat ca un gentilom britanic de secol XIX, pare să meargă undeva. Se grăbește cumva spre stânga sticlei. Mă așez pe burtă cu o carte în față. Citesc. Din când în când ridic privirea și admir sticla din fața mea.  Cumva, bărbatul de pe etichetă devine personaj principal în aventurile lui Jules Vernes. Așa arată francezul vrea să se suie în proiectilul care va pleca spre Lună. Ăsta de pe sticlă e Johnny, însă? Nu e în...

...scrie și tu modern! îmi spune imperativ I.  - De ce? Întrebarea mea e naivă. Știu răspunsul. Pentru că scriu fluent, clasic, ca un Pavel Coruț al lipovenilor. Aceeași cursivitate, același impact zero pe scriitura cu fasoane. Aceeași valoare. Zero. Dar ce e așa greu de priceput? Nu sunt scriitor. Nu am studii de specialitate. Am absolvit Politehnica. Greu, că mi-a fost scârbă de ea. Am învățat cât să trec examenele. Pun și eu niște idei pe hârtia virtuală și mă bucur că sunt oameni care citesc. Ah, vanitatea asta.  Scriitură moderna? Puroi și suferință. Limbaj dur, la limita civilizației. Eroi chinuiți care sfârșesc rău mai mereu. Lipsa oricărei speranțe. Orizont gri și șampanie răsuflată. Părinți care mor lângă copii. Copii care ridică din umeri și scriu despre asta. Bagabonți de Vama Veche care fac sex. Între ei. Și spun asta în gura mare. Urlete. Manele. Bețivi care își fac nevoile în lift. Bătrâne nebune care mor și sunt mâncate de pisici în garsoniere mizere...

Ce treabă aveam la poșta din Centru? Nu îmi era prea clar și nici nu mă interesa. Mă plictiseam îngrozitor. Era coadă și era cald, cumplit de cald. Mama stătea stoică la rând. Îmi dăduse drumul să stau pe băncuță și să păzesc coletul. A, de asta eram aici. Trimiteam un pachet neamurilor de la Sfiștofca. O cutie de carton învelită bine în pânză cusută zdravăn. Pânza era albă, ața neagră. Cumva însă se sublinia gros soliditatea construcției. Cu scris lăbărțat, adresa mătușii. Creion chimic care încă mirosea.  Ce era înăuntru? Bălăngăn picioarele gânditor. Nu știu. Chiar nu scosesem nasul din cartea din aventuri pe care o citeam. Asta e, un colet. Sigur nu mâncare. Mâncarea venea spre noi, nu pleca de aici. Cineva intră înjurând frigul de afară. Cu el vine și o pală de viscol. Se străduie să închidă ușa dându-i lovituri de bocanc. E un tip mare, transpirat, plin de zăpadă. E gras, mai gras ca mine. Roșu la față. Pe cap are o căciulă albă "de iepure". Blana îi curge s...

Mor de invidie. Nu o arăt. Par indiferent și doar dau din cap imperceptibil. Amicul meu își umflă pieptul. Are o pușcă superbă. Sunt multe țevi de plastic grupate în jurul unui suport și strânse bine cu izolirband negru. Șmecherește, seturi de săgeți de hârtie sunt vârâte printre tuburi. Ah, tubermanele! Tuburi Bergman de fapt, niște țevișoare de plastic care de fapt au rolul de a proteja cabluri electrice. Cum se construiește vreun bloc pe lângă cartierul nostru, alergăm acolo să "facem rost". Și facem. Numai că cererea e mare, mai sunt și paznici care încearcă să-și facă datoria așa că eu am rămas cu buzele umflate. Prietenii mei au făcut curățenie.  Da, mor de invidie. Nu am mai găsit nici o țeavă de plastic pe nicăieri. Plec totuși înapoi pe șantier. Nu pot lăsa lucrurile așa. Jocul de-a războiul va fi diseară iar eu nu pot lipsi. Normal, nu mă ajută nimeni cu vreun tuberman. Sunt prea prețioase. În câteva minute ajung la blocul care e deja de patru etaje. Are...

Un leu ȘI douăzeci și cinci de bani?? De când?? Vânzătoarea trupeșă, transpirată, cu făină albă lipită peste tot pe halat  se uită plină de sictir la noi.  De azi.  Bancnota de 10 lei de pe tejghea nu ne mai cumpără 10 covrigi. Doar 8. Noi suntem 5. Chiulim de la atelier. Oricum, nea Gudur (zis și "Gudurosu") e mort de beat și doarme cu capul pe catedră. Maistrul nostru e rar treaz dar nu se obosește nimeni să facă ceva. Lucid, e agresiv. Băut, e pâinea lui Dumnezeu. Ne-a învoit pe un pretext slab rău (cică mergem să măturăm curtea școlii). Avem timp să luăm covrigi de pe Mahmudiei și să prindem "Winetoo" la Patria. Apoi să ne întoarcem pe aceeași Mahmudiei, de data asta la deal mergănd. Fix trei ore cât doarme tovarășul maistru. Ne uităm unul la altul. Asta e. Coada se agită, lumea nu are răbdare. Luăm cei 8 covrigi și ieșim afară. Câțiva muncitori trag de câte o bere la halbă și mănâncă același lucru ca și noi. Mesele la care stau sunt metalice, vopsit...

Când vin de la școală nici măcar nu întreb. Știu ce voi mânca. Pahleopcă. Ciorbă adică. Din ceva legume și multă varză. Fierbinte, cu ciușcă alături și o felie de pâine neagră. Nici nu-ți trebuie mai mult. Zilele trec la fel una după alta. Dimineața un ceai și o eugenie sau o felie de pâine cu margarină și gem. Poate o corăbioară făcută în cuptorul de acasă cu magiun de prune. Seara colțunași (vareniki) cu iaurt dacă sunt cu umplutură de brânză sau simpli dacă sunt cu umplutură de vișine. Mama face si pirașki (plăcințele prăjite) umplute cu brânză sărată sau, din nou, gem. Face și orez cu prune uscate. Macaroane cu brânză. Mămăligă cu brânză. De-abia aștept să se răcească un pic mămăliga să o tăvalesc prin zahăr și să o înfulec ca pe cea mai pretențioasă prăjitură.  Constanta zilelor de luni până sâmbătă este, însă, pahleopca de prânz. Dacă suntem norocoși, avem uneori ciorbă cu oase de porc. În general, nu suntem așa de norocoși. Carnea se găsește greu și e scumpă. Dec...